— Ulise! strigă Enoch, dar realiză iute că se înşela.
Pentru o clipă avu impresia că zăreşte o creatură elegantă, cu joben, cravată albă şi frac, apoi îşi dădu seama că are dinainte un fel de şobolan ridicat pe picioarele din spate, cu blana întunecată, linsă, şi o faţă ascuţită de rozător. Când creatura îşi întoarse capul spre el, îi surprinse o lucire roşie în ochi. Apoi făptura scoase un obiect cu luciri metalice dintr-un toc de piele prins la brâu.
Lui Enoch ceva i se păru în neregulă. Exterul ar fi trebuit să-l salute şi să-i vină în întâmpinare. În loc de asta, abia dacă îi aruncase o privire sângerie şi se întorsese din nou către colţ.
Obiectul metalic nu putea fi decât o armă.
În felul ăsta, gândi Enoch, voiau ei să închidă staţia? Trimiteau pe cineva care să-l execute, altcineva decât Ulise, pentru că nu-l puteau obliga să-şi ucidă un prieten vechi?
Nu avea timp să ajungă la puşca de pe birou. Totuşi creatura nu se întorsese spre el — privea doar spre colţul încăperii, cu arma lucind în mână.
Brusc alarmat, Enoch răcni şi aruncă „Vietatea” într-acolo.
Şobolanul nu avea de gând să ucidă îngrijitorul, ci să distrugă halta. Singurul obiect din colţul respectiv era complexul de control, centrul nervos al staţiei. Dacă acela cădea, staţia era moartă. Ca să poată fi repus în funcţiune, ar fi trebuit să se trimită o echipă de tehnicieni cu o navă spaţială de la staţia cea mai apropiată, călătorie care ar fi durat ani mulţi.
La strigătul lui Enoch, făptura tresări şi se întoarse. „Vietatea” care zbura spre el, rostogolindu-se în aer, îl lovi în burtă şi-l izbi de perete.
Enoch se năpusti cu braţele întinse ca să placheze creatura. Arma zbură şi zăngăni pe podea. Enoch căzu peste exter şi nările i se umplură cu duhoarea trupului îmblănit.
Prinse şobolanul în braţe şi-l ridică. Nu era atât de greu pe cât se aşteptase. Îl azvârli puternic, departe de colţ.
Creatura alunecă pe podea, se lovi de un scaun şi se opri, dar în clipa următoare sări ca un arc de oţel şi se repezi după armă.
Enoch făcu doi paşi, îl apucă de gât şi-l scutură atât de sălbatic încât pistolul îi căzu din nou din mână, iar sacul de pe umăr, legat cu o curea, i se lovi de coaste.
Mirosul devenise atât de greu, încât pământeanului i se păru că devenise vizibil; apoi, brusc simţi că pieptul îi ia foc. Dădu drumul şobolanului şi dădu înapoi, se încovoie de mijloc şi vomită. Îşi duse mâinile la faţă şi încercă, să împingă duhoarea deoparte, să-şi cureţe nările şi gura, să-şi limpezească ochii.
Îşi văzu, ca prin ceaţă, adversarul ridicându-se smulgând arma şi grăbindu-se către uşă. Nu auzi ceea ce rostise, dar uşa se deschise şi creatura dispăru dincolo de ea.
32
Enoch se împletici şi se prinse de birou. Mirosul dispărea încet şi capul i se limpezea. Asistase la ceva de-a dreptul incredibil. Creatura călătorise prin materializatorul oficial, pe care-l puteau folosi doar membrii Centralei Galactice. Era convins că nici unul din ei nu ar fi acţionat în felul ăsta. Totuşi, străinul ştiuse fraza care deschidea uşa. Numai el şi Centrala cunoşteau parola aceea.
Întinse mâna şi apucă puşca de pe birou…
În staţie, totul era în regulă, nimic nu fusese stricat. Atât că pe Pământ umbla în libertate un exter şi asta nu putea fi permis. Pământul era interzis exterilor. Fiind o planetă nerecunoscută de confreria galactică, reprezenta un teritoriu în afara graniţelor.
Ştia ce avea de făcut — trebuia să prindă şobolanul şi să-l expedieze înapoi.
Rosti parola şi ieşi grăbit afară.
Exterul traversase câmpul şi aproape ajunsese la liziera pădurii.
Enoch alergă disperat după el, dar înainte de a ajunge la jumătatea distanţei, şobolanul dispăruse în desiş.
Se întuneca. Razele piezişe ale soarelui luminau încă etajele înalte ale frunzişului, totuşi în pădure umbrele începeau să se adune.
Fugind prin lizieră, Enoch zări o clipă creatura coborând povârnişul şi luând pieptiş cealaltă pantă, afundată până la brâu într-un covor de ferigi.
Bărbatului îi convenea direcţia aceea, pentru că versantul se termina într-o terasă stâncoasă atârnată deasupra râului. Poate era mai dificil să scoată exterul dintre stânci, dar măcar ştia că acesta nu mai putea scăpa de acolo. Deşi, îşi aminti, nu avea vreme de pierdut. Curând avea să se întunece cu totul.
Enoch ocoli uşor către apus ca să înconjure povârnişul. Şobolanul continua să urce panta şi bărbatul se grăbi şi mai tare. Acum exterul era prins în capcană. Trecuse deja de punctul fără întoarcere. Curând avea să ajungă pe marginea stâncii şi nu mai rămânea decât să se ascundă printre bolovani.
Traversând iute zona de ferigi, pământeanul ieşi la câţiva zeci de metri de grămada de bolovani. Aici solul era acoperit doar cu tufe rare şi câţiva copaci. Solul moale şi gras al pădurii lăsa loc unui teren din sfărâmături de pietre, ciobite de vreme şi geruri din stâncile de deasupra şi acoperite cu muşchi gros.
Enoch aruncă o privire peste bolovani, dar nu zări nici un semn al prezenţei exterului. Apoi, cu coada ochiului, întrezări o mişcare şi se trânti la pământ înapoia unei tufe. Prin împletitura ramurilor, silueta şobolanului se contura pe fundalul cerului, cu arma pe jumătate ridicată.
Bărbatul rămase nemişcat, cu puşca în mână. Îl dureau încheieturile degetelor, pe care le jupuise de pietre când se azvârlise în adăpost.
Exterul dispăru îndărătul bolnavilor şi Enoch îşi potrivi arma, gata s-o folosească dacă i se oferea o ţintă.
Se întrebă de ce trebuia să-şi facă griji în privinţa asta. Ar fi cutezat să tragă? Ar fi cutezat să ucidă un exter?
Creatura ar fi putut să-l omoare în staţie, când fusese ameţit de mirosul acela îngrozitor, dar nu o făcuse. Oare se speriase atât de tare, încât nu reuşise să se gândească decât la scăpare? Sau, poate, îi venise greu să ucidă paznicul unei staţii, aşa cum şi lui îi era greu acum?
Cercetă stâncile de deasupra, însă nu văzu nici o mişcare. Trebuia să urce panta, şi asta repede, fiindcă timpul lucra împotriva sa. Mai avea o jumătate de oră de lumină şi trebuia să termine înainte să cadă întunericul. Dacă exterul scăpa, avea puţine şanse să-l mai găsească.
Se întrebă de ce trebuia să-şi facă griji în privinţa sa. De ce îl oprise să scoată din funcţiune staţia? I-ar fi asigurat izolarea pentru mulţi ani şi ar fi fost în sfârşit liber să facă ce voia cu tot materialul dinăuntru. Ar fi fost în avantajul lui să nu intervină în desfăşurarea evenimentelor.
„Dar nu puteam!”, strigă Enoch în sinea lui. „Nu-ţi dai seama că nu puteam? Nu-nţelegi? „
Un foşnet în tufişurile din stânga îl făcu să se întoarcă cu puşca pregătită.
Lucy Fisher apăruse la mai puţin de douăzeci de paşi.
— Pleacă de aici! strigă el, uitând că nu-l poate auzi.
Fata nu părea sa-l ia în seamă. Făcu un gest larg cu mâna şi arătă spre bolovani.
— Pleacă, şopti bărbatul. Pleacă de aici!
Făcu semne de respingere care să-i arate că nu avea ce căuta acolo.
Ea clătină din cap şi porni în fugă, aplecată, în sus spre stânci.
Enoch se repezi după ea. În urmă, aerul sfârâi şi se simţi izul înţepător al ozonului.
Se aruncă instinctiv la pământ. Locul unde se adăpostise cu o clipă în urmă fierbea, iar pietrele se transformaseră într-o piftie clocotită.
Un laser, gândi Enoch. Arma exterului era un laser, o rază îngustă de lumină cu forţă teribilă.