Ajunseră la marginea câmpului şi se îndreptară către staţie. De pe drum se auzi zgomot de paşi în alergare.
— Enoch! strigă o voce din întuneric. Enoch, tu eşti?
Bărbatul recunoscu vocea.
— Da, Wins. Ce s-a întâmplat?
Poştaşul apăru din întuneric şi se opri gâfâind.
— Enoch, vin! Două maşini pline. Le-am pus o stavilă. Acolo unde şoseaua coteşte spre câmpul tău — în locul acela strâmt, ştii? Am aruncat două livre de cuie în făgaşurile roţilor. Asta o să-i ţină în loc o vreme.
— Cuie? întrebă Ulise.
— E o poteră, îi spuse Enoch. Mă urmăreşte. Cuiele…
— Ah, înţeleg, ca să dezumfle cauciucurile.
Winslowe făcu încet un pas mai aproape, cu privirea îndreptată spre strălucirea Talismanului acoperit.
— Asta-i Lucy Fisher, nu?
— Fireşte, răspunse Enoch.
— Bătrânul ei a intrat urlând în oraş, ţipând că iar a dispărut. Lucrurile se liniştiseră, dar moş Hank i-a aţâţat din nou. Aşa că am fugit la fierărie, am luat cuiele şi le-am aruncat înaintea lor, pe drum.
— Poteră? întrebă Ulise. Eu nu…
Winslowe îl întrerupse, grăbit să-şi deşerte informaţiile.
— Omul cu ginsengul e acolo, te aşteaptă la casă. A venit cu un camion.
— Ăsta, îi explică Enoch lui Ulise, e Lewis cu trupul Luminosului.
— E cam supărat, spuse Wins. Spunea că trebuia să-l aştepţi.
— Poate că n-ar trebui să stăm aici, sugeră Ulise. După mintea mea slabă, mi se pare că intrăm în criză.
— Auzi, strigă poştaşul, ce se întâmplă aici? Ce duce Lucy acolo şi cine-i tovarăşul tău?
— Îţi spun mai târziu, făcu Enoch. Acum n-avem timp de poveşti.
— Enoch, acolo e o poteră!
— Mă descurc eu cu ei, zise Enoch încruntat, când o să vină timpul. Acum am ceva mai important de făcut.
Alergară, toţi patru, printre buruienile înalte până la brâu. În faţa lor, staţia se înălţa întunecată pe fundalul cerului de seară.
— Au ajuns la cotitură, gâfâi Wins. Lumina aceea de pe culme vine de la farurile maşinilor.
Intrară în curte şi fugiră către casă Silueta camionului lucea în lumina Talismanului. O figură se desprinse din umbră şi se grăbi spre ei.
— Tu eşti, Wallace?
— Da. Îmi pare rău că nu m-ai găsit.
— Am fost un pic supărat, recunoscu Lewis.
— A intervenit ceva neaşteptat, explică Enoch. Ceva de care a trebuit să mă ocup.
— Trupul celui onorat? întrebă Ulise. E-n camion?
Lewis aprobă din cap.
— Mă bucur că putem să reparăm greşeala.
— O să-l ducem prin livadă, spuse Enoch. Nu poţi merge cu maşina pe acolo.
— Data trecută l-ai cărat, făcu exterul.
Enoch încuviinţă.
— Prietene, rosti Ulise, mă-ntreb dacă de data aceasta mi s-ar putea permite onoarea.
— Desigur, se bucură Enoch. I-ar fi plăcut şi lui asta.
Ar fi vrut să-i mulţumească pentru gestul care-l elibera de litera nescrisă a legii vegane, dar tăcu.
— Sosesc! Pot să-i aud! şopti Wins.
Într-adevăr, de pe drum venea sunetul moale de paşi, stârnind praful, fără grabă — mersul batjocoritor al unei fiare sigure de pradă.
Enoch se răsuci şi ridică pe jumătate arma, îndreptând-o într-acolo…
Înapoia lui, Ulise murmură:
— Poate-ar fi mai bine să-l ducem spre mormânt, însoţit de lumina Talismanului regăsit.
— Fata nu te poate auzi, spuse Enoch, Nu uita că e surdă. Va trebui să-i arăţi ce trebuie să facă.
Nu terminase încă de vorbit şi o strălucire orbitoare îi învălui.
Cu un ţipăt târziu, Enoch se întoarse cu faţa spre camion. Sacul gol stătea la picioarele fetei şi Talismanul strălucea în mâinile ei ridicate deasupra capului, răspândindu-şi lumina peste curte, casa veche şi o parte din câmp.
Se lăsă o tăcere de mormânt, ca şi cum întreaga lume îşi ţinu răsuflarea, căzută în adoraţie.
Şi odată cu tăcerea se abătu o pace care părea să se strecoare în fiecare fibră. Nu era o pace artificială, ci una adevărată, pacea amurgului unei zile lungi şi fierbinţi de vară sau cea a unui răsărit scânteietor de primăvară. O pace care pătrundea înăuntrul fiinţei şi se întindea în jur până la infinit.
Încet, Enoch se răsuci către câmp. Sătenii erau acolo, la marginea luminii date de Talisman, un grup cenuşiu, ghemuit, ca o haită de lupi furişată până lângă focul de tabără.
Priveau şi se retrăgeau în întunericul din care veniseră. Doar unul se năpustise spre pădure, urlând înnebunit de groază.
— Uite-l şi pe Hank, spuse Wins. El e ăla care fuge la vale.
— Îmi pare rău că s-a speriat, făcu trist Enoch. Nici un om n-ar trebui să se teamă de asta.
— De el s-a speriat, comentă poştaşul. Hank trăieşte cu groaza înăuntrul lui.
Era adevărat, gândi Enoch. Întotdeauna Omul fusese aşa. Dusese frica în el şi lucrul de care se temea cel mai mult era chiar propria-i persoană.
34
Cei cinci rămaseră un moment lângă mormântul acoperit, ascultând vântul care foşnea în livada de meri scăldată în lumina lunii. Departe, din cuiburile de deasupra văii râului, se auzea tânguitul rândunicilor de noapte.
Enoch încercă să citească pasajul gravat pe piatra de mormânt neşlefuită, dar lumina nu era suficientă. De fapt, nu avea nevoie să citească, îl ştia pe de rost.
„Aici zace cel de pe o stea îndepărtată, însă pământul nu-i este străin, pentru că, în moarte, el aparţine universului”.
În noaptea dinaintea morţii Luminosul îi spusese că textul acela fuse-se scris de unul de-ai lor. Însă veganul greşise. Şi oamenii aveau aceleaşi sentimente ca şi veganii.
Cuvintele fuseseră săpate stângaci şi cu vreo două greşeli de ortografie, pentru că limba Luminoşilor nu era uşor de stăpânit. Piatra era mai moale decât marmura ori granitul lespezilor de mormânt şi inscripţia nu avea să dureze. Peste câţiva ani, soarele, ploaia şi îngheţul urmau să şteargă literele şi numai asprimea pietrei avea să stea mărturie că acolo fuseseră cândva nişte cuvinte. Dar asta conta prea puţin, gândi Enoch, pentru că epitaful acela urma să dăinuie în memorie mai mult decât piatra însăşi.
Privi peste mormânt, către Lucy. Talismanul se odihnea din nou în sac şi lumina mai blând. Fata continua să-l ţină strâns la piept, cu o expresie exaltată şi absentă, de parcă n-ar mai fi trăit în acea lume, ci într-o altă dimensiune, singură, uitând trecutul.
— Crezi că va merge cu noi? întrebă Ulise. Crezi că o putem lua? Pământul va…
— Pământul nu are nici un cuvânt de spus, îl întrerupse Enoch. Noi, pământenii, suntem liberi. Totul depinde numai de ea.
— Crezi că va merge?
— Da. Cred că ăsta e momentul după care a tânjit toată viaţa. Mă întreb dacă nu avea puterea respectivă chiar şi fără Talisman.
Fata fusese întotdeauna în legătură cu ceva mai presus de puterile omeneşti. Deţinea ceva inexistent în alţi oameni. Nu exista nume pentru acel lucru. Ea încercase să-l folosească fără să ştie cum. Vindecase fluturi şi numai Dumnezeu ştia ce mai făcuse departe de privirile oamenilor.