Enoch aruncă o privire spre cronometrai galactic atârnat pe zid. Mai rămâneau încă aproape trei ore.
Atinse un buton şi, dintr-o latură a maşinii, alunecă o coală subţire metalică purtând mesajul. Dedesubt, duplicatul se ataşă de la sine la dosar. Maşina tuşi, iar placa de mesaje rămase din nou goală, în aşteptare.
Enoch scoase foaia metalică, o trecu prin axul dublu al dosarului, apoi îşi aruncă degetele peste tastatură:
NR. 406301. PRIMIT MESAJUL. CONFIRM MOMENTAN.
Textul prinse fiinţă pe placă şi rămase acolo.
Thuban VI? Se întrebă dacă mai avusese vreodată un oaspete de acolo. Îndată ce-şi termina corvoada, avea să arunce o privire în dosare să verifice.
În mesaj se spunea ceva de un container cu lichid şi asta, de regulă, prevestea situaţia cea mai plicticoasă. Cu astfel de călători conversaţia era mai dificilă, pentru că deseori ideea lor despre limbaj nu îi era la îndemână. Uneori, chiar procesele lor de gândire se dovedeau a fi prea divergente.
Deşi nu întotdeauna se petrecea astfel. Cu câţiva ani în urmă avusese un călător în container de pe undeva din Hydra (sau poate din Hyades?) cu care pălăvrăgise o noapte întreagă şi căruia fusese cât pe ce să-i rateze plecarea din cauza asta. Nu putea spune că făcuseră o conversaţie în toată puterea cuvântului, dar în timpul scurt pe care îl avuseseră, înnodaseră un soi de prietenie.
Masculul, femela sau neutrul — nu reuşiseră să ajungă la vreo concluzie în privinţa asta — nu se mai întorsese. Aşa era să fie, gândi Enoch, foarte puţini se întorceau. Cei mai mulţi treceau doar o singură dată.
Dar îl păstra în memoria registrelor, ca şi pe toţi ceilalţi. Îşi pierduse aproape toată ziua următoare ca să noteze, aplecat peste birou, poveştile pe care le aflase, imaginile tărâmului acela minunat şi îndepărtat, căldura şi prietenia pe care le schimbase cu acea creatură diformă, răsucită, urâtă, din altă lume. Şi oricând dorea, în orice zi, putea scoate jurnalul din şirul de registre şi putea retrăi acea noapte. Ciudat, gândi el, cum de nu avea niciodată timp să răsfoiască şi să recitească, măcar în parte, ceea ce înregistrase de-a lungul anilor.
Rostogoli un container cu lichid nr. 3 sub materializator, îl potrivi, apoi cuplă furtunul şi fixă selectorul pe numărul 27. După ce umplu containerul, lăsă furtunul să alunece înapoi în perete.
Se întoarse la maşină, şterse placa şi trimise confirmarea pregătirilor pentru călătorul de pe Thuban. După ce primi o a doua confirmare, lăsă maşina în aşteptarea altor mesaje.
Se îndreptă către fişetul de lângă birou şi trase un sertar burduşit. Găsi fişa Thuban VI, datată 22 august 1931. in biblioteca de lângă peretele opus, plină de cărţi, teancuri de reviste şi ziare până la tavan, găsi registrul şi îl purtă în braţe până la birou.
22 august 1931 fusese una din cele mai uşoare zile. Avusese un singur călător, cel de pe Thuban VI. şi, cu toate că nota acelei zile umplea aproape o pagină cu scrisul lui mic şi înghesuit, nu acordase decât un singur paragraf vizitatorului.
„A venit astăzi (citi el) o piftie de Thuban VI. Nu-l pot descrie altfel pe călător. Este doar o masă incertă, care trece printr-un fel de schimbare periodică a formei. La început globular, prinde să se turtească până ce rămâne pe fundul bazinului ca o plăcintă. Apoi se contractă până ce redevine o minge. Schimbarea este lentă şi cu siguranţă ritmică, dar numai pentru că urmează acelaşi model. Nu pare să aibă o ritmicitate temporală. Cel mai scurt interval pentru completarea ciclului a fost de şapte minute, iar cel mai lung, de optsprezece minute. Cu toate că după o observaţie mai îndelungată s-ar putea găsi şi un astfel de ritm, dar eu nu am avut vreme pentru aşa ceva. Traducătorul semantic nu a funcţionat, creatura emite un fel de clic-uri ascuţite, ca şi cum ar ciocăni cu ghiarele, deşi, din câte am văzut, este lipsită de astfel de organe. A trebuit să consult manualul de pasimologie, ca să aflu că încerca să-mi spună că totul e bine, că nu are nevoie de atenţie deosebită şi să-l las în pace. Asta am şi făcut.”
La sfârşitul paragrafului, înghesuită într-un colţişor, era o notă: „vezi 16 octombrie l931”.
Întoarse paginile până la data cu pricina, amintindu-şi că în acea zi sosise Ulise în inspecţie.
Fireşte, Ulise nu era adevăratul său nume. De fapt, nu purta nici un nume. Printre ai lui nu avea nevoie de o astfel de etichetă, terminologia lor de identificare era mult mai expresivă decât, nişte biete denumiri. Însă, nici structura, nici însuşi conceptul acestei terminologii nu puteau fi înţelese ori folosite de oameni.
— Am să-ţi spun Ulise, îşi aminti Enoch că îi propusese la prima lor întâlnire. Trebuie să-ţi dau un nume.
— Îmi place, făcuse fiinţa ciudată (dar care încetase să-l mai uimească). Pot să te întreb de ce ai ales numele ăsta?
— Pentru că a aparţinut unui mare om.
— Mă bucur pentru alegerea ta, răspunsese proaspătul botezat. Pentru auzul meu este un sunet demn şi nobil şi voi fi bucuros să-l port. Iar ţie îţi voi spune pe numele mic, Enoch, ca să lucrăm împreună mulţi ani de-ai tăi.
Şi fuseseră mulţi ani, gândi Enoch cu registrul deschis la acea notă din octombrie, scrisă cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Ani care îl mulţumiseră şi îl îmbogăţiseră neînchipuit de mult.
Şi lucrurile urmau să continue pe acelaşi făgaş, încă multe secole, poate chiar un mileniu. Se întrebă câtă cunoaştere avea să adune la sfârşitul acelor o mie de ani.
Deşi, poate, problema asta nu era acum cea mai importantă.
Cineva îl pândea. Avea cel puţin unul pe urmele lui şi oricare ar fi fost acela, trebuia să se arate până la sfârşit. Nu ştia ce va face şi cum va întâmpina ameninţarea, dar se pregătise pentru asta de la început. Într-un fel, chiar se mira că nu se întâmplase mai devreme.
Îi spusese lui Ulise despre un asemenea pericol din ziua în care se cunoscuseră. Îşi amintea de ziua aceea la fel de bine ca de ziua din urmă.
6
Sfârşitul după-amiezii îl prinse aşezat pe trepte, privind norii mari de furtună care se înălţau peste râu, dincolo de dealurile Iowa. Ziua era fierbinte şi înăbuşitoare şi nici o adiere nu se simţea în aer. În poiană, vreo şase găini murdare scormoneau nepăsătoare, mai mult din plăcerea de a face ceva decât din speranţa de a găsi de mâncare. Zborul vrăbiilor, între acoperişul hambarului şi fâşia de caprifoi de la marginea câmpului de peste drum, scotea un sunet aspru şi uscat, de parcă penele li s-ar fi îmbâcsit de zăpuşeală.
Lenevea cu ochii la norii de furtună, când avea atâta treabă, de scos boabele de porumb de pe coceni, de adunat fânul, de vânturat grâul.
Orice s-ar întâmpla, bine sau rău, oamenii trebuie să-şi ducă zilele înainte. Era o lecţie pe care ar fi trebuit s-o înveţe din plin în ultimii ani. Dar războiul fusese cu totul altceva, nu-l putea compara cu întâmplările de aici. În război o ştiai, o aşteptai şi erai pregătit când venea. Dar aici nu era război. Aici era pacea la care se întorsese. Avea dreptul să pretindă ca în vreme de pace să fie ferit de violenţă şi oroare.
Acum era mai singur ca niciodată. Poate că asta constituia un nou început. Urma să fie, însă, un început amar şi plin de temeri, chiar dacă se afla pe pământul de acasă.
Stătea pe trepte cu mâinile odihnindu-se pe genunchi şi privirea aţintită spre norii de furtună de la apus. Puteau să însemne ploaie bună pentru pământ ori puteau să nu însemne nimic, pentru că deasupra văilor vântul era dezordonat şi nimeni nu putea spune încotro se îndreptau norii.