Halta [Way Station - ro]

Îşi amintea de o noapte de iarnă, pe când avea doar trei sau patru ani. Mama îşi făcea de treabă pe lângă sobă. El era aşezat pe podea, în mijlocul bucătăriei, şi se juca cu nişte cuburi. De afară se auzea şuieratul înfundat al vântului trecând pe lângă streaşină. Când tatăl se întorsese cu laptele din staul, o răbufnire de vânt şi un vârtej de zăpadă intrase în încăpere odată cu el. Vântul şi zăpada dispăruseră dincolo de uşă, încuiate afară, condamnate în întunericul şi sălbăticia nopţii. Tatăl răsturnase laptele din găleată în bidon si Enoch îi văzuse părul şi sprâncenele albite de zăpadă şi barba cu ţurţuri.

Opri această imagine în care toţi trei erau ca nişte manechine într-un muzeu de ceară — tatăl cu ţurţuri în barbă şi cizme lungi până la genunchi, mama cu faţa înroşită de căldura sobei şi părul strâns în plasă şi el, copilul, jucându-se pe podea.

Îşi mai amintea ceva, poate mai bine ca orice. Îşi amintea de o lampă mare, aşezată pe masă, aruncând o pată de lumină pe calendarul prins pe peretele de dinapoia ei. Calendarul înfăţişa un Moş Crăciun conducându-şi sania pe o potecă din pădure. Toţi piticii îşi întorseseră faţa să-l privească trecând. O lună mare spânzura deasupra copacilor şi pământul era acoperit de zăpadă groasă. Doi iepuri îl sorbeau din priviri pe Moş, alături de o căprioară, un raton cu coada înfăşurată pe după picioare şi o veveriţă căţărată pe o creangă. Moşul avea biciul ridicat în semn de salut, obrajii roşii şi zâmbet fericit, iar renii înhămaţi la sanie păreau proaspeţi, ageri şi mândri.

Vreme de un secol, Moşul călătorise prin pârtiile înzăpezite ale timpului, cu biciul ridicat într-o urare către creaturile pădurii. Şi lumina aurie a lămpii călătorise cu el, strălucind pe zid şi pe faţa de masă în carouri.

Dar astea rămăseseră doar o amintire. Nu mai exista nici bucătăria, nici sufrageria cu sofa de modă veche şi balansoar, nici cabinetul cu eleganţa lui încărcată cu brocart şi mătăsuri, nici dormitorul de oaspeţi de la primul etaj şi nici cele ale familiei de la al doilea.

Dispăruseră cu toate, rămăsese o singură încăpere. Podelele şi pereţii interiori de la etaj fuseseră înlăturate. Casa era acum o singură mare incintă. O parte a ei găzduia staţia galactică, iar cealaltă, refugiul şefului de haltă. Într-un colţ avea un pat, o sobă care funcţiona pe un principiu necunoscut pe Pământ şi un frigider construit altundeva, departe, Pereţii erau acoperiţi cu fişeţe şi rafturi înţesate cu reviste, cărţi şi ziare.

Un singur lucru rămăsese din zilele de demult un lucru pe care Enoch îl ferise de echipa de exteri care aranjase staţia, bătrânul cămin masiv, de cărămidă şi piatră, din camera de zi. Încă mai era acolo, singurul care amintea de zilele de-atunci, singurul obiect terestru, cu poliţa lui mare, din scândură de stejar, pe care tatăl său o cioplise dintr-un trunchi masiv şi o netezise cu rindeaua.

Pe poliţa căminului, pe rafturi şi pe masă erau tot felul de artefacte de origine nepământeană, unele chiar fără denumire, recolta lui de cadouri de-a lungul anilor de la călătorii prietenoşi. Unele erau în stare de funcţionare, unele doar bune de privit; iar altele pe de-a-ntregul inutile, fiind inoperabile în condiţiile de pe Pământ ori având prea puţine aplicaţii pentru un om. Multe îndeplineau funcţii despre care nu avea nici o idee. Le acceptase jenat, cu multe mulţumiri stângace, de la binevoitorii care i le aduseseră.

De cealaltă parte a încăperii trona masa compactă a maşinăriei, înălţându-se binişor până la etaj.

Un han, se gândi el, o haltă, o răscruce galactică.

Înfăşură graficul şi îl puse înapoi în sertarul biroului. Aşeză jurnalul la locul lui printre alte registre, sus pe raft.

Aruncă o privire la ceasul galactic de pe perete. Era timpul să treacă la treabă.

Împinse scaunul aproape de birou şi îmbrăcă jacheta atârnată de spătar. Luă puşca de pe suportul ei, apei se îndreptă cu faţa către perete şi rosti parola. Zidul glisa fără zgomot şi Enoch păşi dincolo, în baraca strâmtă cu mobilă învechită. Înapoia lui, zidul alunecă şi deveni din nou compact.

Enoch ieşi din baracă în mângâierea blândă a verii târzii. În câteva săptămâni urmau să apară semnele toamnei şi răcoarea. Înfloreau primele gălbenele şi, doar cu o zi în urmă, zărise câteva flori de ochiul-boului începând să prindă culoare în gardul cel vechi.

Dădu ocol casei şi se îndreptă spre râu, peste câmpul părăsit presărat cu tufe de alun şi pâlcuri răzleţe de copaci.

Pământul, se gândi el, e o planetă făcută pentru om. Şi nu numai pentru el, fiindcă adăpostea deopotrivă şi vulpea şi bufniţa şi nevăstuica, şarpele, pisica, peştele şi toate celelalte vietăţi care-i străbăteau văzduhul, pământul şi apa. Mai mult, aici îşi găseau adăpost fiinţe a căror case erau alte planete, la ani-lumină depărtare.

Aici erau bineveniţi Ulise, Luminoşii şi toţi ceilalţi.

Orizontul e atât de îndepărtat, gândi el, sunt atâtea lucruri de cunoscut şi am văzut atât de puţine. Chiar şi acum, cu toate rachetele de la Canaveral care sparg vechile bariere, visăm atât de puţin la ce ne aşteaptă dincolo…

Îl durea că nu putea spune oamenilor despre lucrurile pe care le învăţase. Îl durea că nu le putea dezvălui existenţa atâtor inteligenţe în univers. Omul nu era singur, şi putea să nu mai fie singur niciodată.

Ieşi din pădure şi păşi pe pragul de stâncă de deasupra râului. Rămase acolo, aşa cum o făcuse în mii de alte dimineţi, privind alunecarea maiestoasă a râului albastru-argintiu prin valea împăturită.

Bătrână apă, şopti el, ai văzut atâtea lucruri… Siluetele uriaşe ale gheţarilor care au venit, au adăstat şi-au plecat, târându-se cu încăpăţânare înapoi către pol, trăgând după ei potopul din vale; mastodontul, tigrul cu dinţi-sabie, castorul-urs care hălăduiau prin aceste dealuri şi umblau noaptea cu ţipetele lor; haitele mici şi tăcute de oameni care alergau prin pădure, urcau pe coline ori vâsleau pe suprafaţa sa, cunoscători deopotrivă ai pădurii şi-ai apei, slabi la trup, tari în voinţă şi mai dăinuitori ca nimic altceva; şi, de puţină vreme, cealaltă rasă de oameni, visători, cruzi şi groaznic de hotărâţi. Şi înainte de toate astea, ai văzut multele întorsături ale vremii şi schimbările care s-au abătut peste el. Ce crezi tu despre toate astea? întrebă el râul. Pentru că al tău e trecutul şi viitorul şi până acum trebuie să fi găsit măcar unele din răspunsuri.

După milioane de ani, omul avea deja câteva din răspunsuri şi poate că, peste alte milioane de ani, avea să le aibă pe toate.

Aş putea ajuta, gândi Enoch. Nu pot da răspunsuri, dar aş putea ajuta omenirea în căutarea sa. Aş putea să-i dau încredere, speranţă şi rosturi aşa cum n-a avut niciodată.

Dar nu îndrăznea.

Mai jos, un uliu plutea în cercuri leneşe deasupra albiei largi. Aerul era atât de limpede, încât Enoch credea c-ar fi putut să vadă, dacă şi-ar fi mijit uşor privirea, penele din aripile întinse.

Locul părea stăpânit de o vrajă. Priveliştea era largă, aerul curat şi senzaţia de eliberare ţintea spre înălţimile spiritului. Ca şi cum acela ar fi fost un loc ales, unul din locurile în care omul, putea să se caute pe sine şi să Se socotească norocos dacă se regăsea, pentru că mulţi din aceia care au purces la o asemenea căutare nu s-au regăsit niciodată. Şi încă mulţi n-au îndrăznit să se aventureze în propria lor căutare.

Privea de pe stâncă de-a lungul râului, la uliul leneş şi la curgerea apei, la covorul verde al copacilor. Gândurile îi fugiră către locurile nepământene de care avea ştiinţă şi ameţi gândindu-se la ele.