Se întoarse încet şi coborî de pe stâncă, intră printre copaci, urmând cărarea pe are o bătuse cu pasul atâţia ani de-a rândul.
Îi trecu prin minte să se îndrepte către pajiştea roz de papucul-doamnei, să mai arunce o privire la frumuseţea ce urma să dispară din nou până în iunie, dar hotărî că nu avea rost, pentru că florile erau ascunse într-un loc în care nimeni nu le putea vătăma. Fusese o vreme, cu un secol în urmă, când le găsea oriunde pe dealuri şi venea acasă cu braţe pline de flori pe care mama le punea în carafa cea mare şi brună. Vreme de o zi sau două, casa se umplea cu parfumul lor greu. Acum le găsea rareori. Cirezile şi oamenii le alungaseră de pe dealuri.
Într-o zi, îşi spuse, înaintea primului îngheţ, avea să treacă din nou prin pajişte să se încredinţeze că va rămâne neatinsă până la primăvară.
Se opri o clipă cu ochii după o veveriţă zburdând într-un stejar. Se aplecă să urmărească cu privirea un melc.
Cercetă modelul muşchiului crescut pe trunchiul unui copac masiv. Şi mai pândi rătăcirea unei păsări tăcute dintr-un copac în altul.
Urmări cărarea, ieşi din pădure şi ocoli câmpul până la pârâul care susura pe coasta dealului.
Lângă apă o recunoscu pe Lucy Fisher, fiica surdo-mută a lui Hank Fisher, care locuia mai la vale.
Se opri şi admiră graţia firească şi frumuseţea făpturii primitive şi singuratice.
Fata stătea lângă pârâu cu o mână ridicată, ţinând între vârfurile degetelor lungi şi sensibile ceva colorat. Ţinea capul ridicat, cu o expresie atentă, iar corpul, drept şi zvelt, purta aceeaşi încordare.
Enoch înaintă încet şi se opri la numai trei paşi înapoia ei.
Lucrul acela colorat de pe vârful degetelor era un fluture, unul din cei mari, vârstaţi cu auriu şi roşu, care apar la sfârşitul verii. Una din aripi stătea dreaptă, în sus, însă cealaltă era lăsată, boţită şi lipsită de o parte din praful care-i aducea strălucire.
De fapt, nu ea ţinea fluturele, stătea de bunăvoie pe vârful degetelor ei fâlfâind din când în când din aripa cea bună ca să se ţină în cumpănă.
Enoch se înşelase când crezuse că a doua aripă era rănită; fusese doar aplecată şi strâmbată cumva, pentru că se îndrepta încet, iar praful (dacă lipsise, vreodată), strălucea din nou ca şi pe aripa dreaptă.
Păşi înaintea fetei şi ea tresări speriată la vederea lui. Se obişnuise de multă vreme cu apariţiile bruşte.
Ochii fetei străluceau şi lui Enoch i se păru că zăreşte o urmă de sfinţenie pe faţa ei, de parcă ar fi trăit un extaz mistic. Se surprinse întrebându-se, ca de fiecare dată când o întâlnea, cum se simţea ea într-o lume care păstra tăcerea şi dintr-o parte, şi din cealaltă. Nu era neputincioasă, doar oprită de la fluenţa vorbirii.
Familia încercase de câteva ori să o dea la o şcoală pentru surzi, dar eşuase de fiecare dată. Odată fugise şi rătăcise zile întregi până să fie găsită şi adusă acasă. Alteori fusese neascultătoare şi refuzase să coopereze.
Privind-o cum stătea acolo cu fluturele în mână, Enoch crezu că ştia motivul. Fata avea o lume numai a ei, cu care se obişnuise, în care ştia să se descurce. Şi nu era handicapată, aşa cum s-ar fi simţit, cu siguranţă, dacă ar fi fost împinsă în lumea oamenilor obişnuiţi.
La ce i-ar fi folosit alfabetul mâinilor sau cititul pe buze, dacă asta i-ar fi răpit ciudata ei seninătate a spiritului?
Era o creatură a pădurii şi a dealurilor, a florilor de primăvară şi a zborului păsărilor de toamnă. Ea ştia asta şi trăia printre ele fiind, într-un fel ciudat, o parte a lor. Sălăşuia într-un ungher vechi şi pierdut al naturii. Ocupa un loc pe care omenirea îl părăsise demult.
Acum stătea, cu fluturele roşu-auriu căţărat pe degetul ei, atent şi liniştit, adăugându-i strălucire feţei. Nimic în lume nu părea mai viu decât ea.
Fluturele îşi întinse aripile, se aruncă în plutire de pe deget şi se îndepărtă fâlfâind, fără teamă, peste iarba sălbatică şi florile de câmp.
Fata se răsuci să-l privească până ce dispăru pe culme, apoi se întoarse către Enoch. Zâmbi şi îşi legănă mâinile, ca aripile roş-aurii ale fluturelui, un gest care trăda fericire şi mulţumire.
Dacă aş putea s-o învăţ pasimologia poporului galactic, gândi Enoch, atunci am putea vorbi amândoi aproape la fel de bine ca în limba curgătoare a oamenilor. În timp, nu ar fi fost greu s-o înveţe, pentru că era un limbaj prin semne, natural şi logic, care devenea aproape reflex odată ce era deprins principiul de bază.
Şi pe Pământ, în zilele de demult, existaseră limbaje prin semne şi cel mai bun fusese cel al indienilor din America de Nord. căci un amerindian, indiferent de limba tribului său, putea să se facă înţeles în multe alte triburi.
Dar chiar şi semnele indienilor erau doar un fel de bâlbâială, în vreme ce graiul galactic constituia un limbaj în sine, adaptabil la multe sensuri diferite şi metode de expresie. Se dezvoltase de-a lungul mileniilor, cu contribuţii de la multe popoare diferite. Timp de secole fusese cizelat şi lustruit până ce devenise o adevărată unealtă de comunicare.
În babilonul galactic, era nevoie de o asemenea unealtă. Chiar şi ştiinţa rafinată a pasimologiei, nu putea depăşi toate obstacolele, nu putea garanta, în unele cazuri, minimul de bază al comunicării. Existau milioane de limbi, iar unele nici nu operau cu sunete pentru că rasele care le foloseau erau incapabile să le emită. Alteori limbajele sonore dădeau greş, căci rasa vorbea în ultrasunetele pe care alţii nu le puteau auzi. Exista telepatia, bineînţeles, dar numai pentru o rasă din o mie. Multe se descurcau numai prin semne, altele comunicau prin scris sau pictograme şi câteva prin înseşi trupurile lor, asemănătoare unor tăbliţe pe care se scria cu elemente chimice. Mai era apoi rasa aceea incapabilă să gesticuleze, surdă şi mută, din stelele misterioase de la capătul îndepărtat al galaxiei, care folosea poate cel mai complicat dintre toate limbajele galactice, un cod de semnale de-a lungul sistemului nervos. Enoch fusese în slujba asta de aproape un secol şi tot îi mai venea uneori greu să înţeleagă ce spun alţii, cu tot ajutorul limbii universale şi al traducătorului semantic, care aducea o slabă (deşi complicată) contribuţie mecanică.
Lucy Fisher luă o cană din coajă de mesteacăn şi o cufundă în pârâu, apoi o întinse către bărbatul din faţa ei. Enoch se apropie şi îngenunche să bea. Cana nu era chiar etanşă şi apa curgea prin crăpături de-a lungul braţului, udându-i cămaşa şi jacheta.
Termină de băut şi restitui cana. Fata o luă cu o mână, iar cu cealaltă îi mângâie fruntea cu blândeţe, într-un fel de binecuvântare.
El nu-i vorbi. Încetase demult să-i vorbească, simţind că mişcarea buzelor, aducătoare de sunete pe care ea nu le putea auzi, o stingherea.
În loc de asta îi cuprinse obrazul în palma largă, cu un gest afectuos. Apoi se ridică în picioare şi se priviră o clipă în ochi.
Traversă micul pârâu şi porni pe cărarea ce ducea de ia marginea pădurii peste câmp, până la culme. La jumătatea urcuşului se întoarse şi o văzu pe Lucy urmărindu-l cu privirea. Îşi înălţă mâna în semn de rămas-bun şi mâna ei repetă gestul.
Trecuseră mai bine de doisprezece ani de când o văzuse pentru prima oară, o zână micuţă de vreo zece anişori, o vietate a pădurii. Deveniseră prieteni abia după mult timp, deşi o vedea deseori, pentru că ea hoinărea pe dealuri şi pe valea râului de parcă ar fi fost locul ei de joacă.
De-a lungul anilor o privise crescând, o întâlnise deseori în plimbările lui zilnice şi între ei se înfiripase o înţelegere tăcută, ca între doi condamnaţi la singurătate şi izolare. Fiecare avea o lume proprie, din care privea profunzimile unor lucruri pe care alţii abia le întrezăreau. Nu-şi povestiseră unul altuia despre acele lumi personale, dar simţeau prezenţa lor în mintea celuilalt, iar asta ajutase mult la consolidarea prieteniei lor.