J. K. Rowling
Harry Potter şi prizonierul din Azkaban
Capitolul I
POŞTA VIA BUFNIŢĂ
Harry Potter era un băiat neobişnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanţele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, îşi dorea din tot sufletul să-şi facă temele pentru vacanţă, însă era forţat să o facă pe ascuns, în puterea nopţii. Şi pe deasupra, se mai întâmpla să fie şi vrăjitor.
Era aproape miezul nopţii, şi stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca într-un cort, cu o lanternă într-o mână şi cu o carte legată în piele („Scurtă istorie a magiei”, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă. Harry cerceta pagina cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-şi scrie eseul. Şi găsi imediat: capitolul „Arderea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost — discuţii.”
Pana se opri la începutul a ceea ce semăna cu un paragraf. Harry îşi ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte şi citi:
Oamenilor non-magici (cunoscuţi mai degrabă sub numele de Încuiaţi) le era deosebit de teamă de magie în perioada medievală, dar de cele mai multe ori nu erau în stare să o recunoască. În rarele ocazii când reuşeau să prindă un adevărat vrăjitor sau o vrăjitoare autentică, arderea pe rug nu avea absolut nici un efect. Vrăjitorul sau vrăjitoarea executa o elementară Vrajă de Îngheţare a Flăcării şi apoi se prefăcea că ţipă de durere,bucurându-se între timp de o senzaţie de furnicături şi pişcături blânde. Într-adevăr, lui Wendelin cea Ciudată îi plăcea atât de mult să fie arsă, încât s-a lăsat prinsă de nu mai puţin de patruzeci şi şapte de ori, sub diverse deghizări.
Harry îşi luă pana între dinţi şi căută sub pernă călimara şi sulul de pergament. Încet şi cu foarte mare grijă deschise călimara, îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie, întrerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă dacă vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-ar fi închis în nişa de sub scări pentru tot restul verii.
Familia Dursley de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, era motivul pentru care Harry nu se bucura niciodată de vacanţele sale de vară. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi, şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley. Ani de zile, Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon speraseră că dacă îl vor chinui cât mai mult posibil pe Harry, vor stârpi magia din el. Spre disperarea lor, nu reuşiseră şi acum trăiau cu groaza că s-ar fi putut să afle cineva că Harry şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Singurele lucruri pe care le mai puteau face la momentul respectiv erau să-i închidă în nişa de sub scări cărţile de vrăji, bagheta, ceaunul şi mătura, de îndată ce începea vacanţa de vară, şi să-i interzică să vorbească cu vecinii.
Despărţirea de cărţile de vrăji fusese o adevărată problemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanţă. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre „Poţiunile de micşorat”, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l sufere cel mai tare, Profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc şi profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună. Aşadar, Harry a profitat de ocazie în primele săptămâni de vacanţă. Când Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley se duseseră în partea din faţă a grădinii pentru a admira noua maşină dată de la firma la care lucra Unchiul Vernon (în gura mare, desigur, ca să afle şi restul cartierului), Harry se furişase la parter, deschisese lacătul de la nişa de sub scări, înşfăcase nişte cărţi de vrăji şi le ascunsese în camera sa. Atâta timp cât nu păta aşternutul cu cerneală, familia Dursley nu avea de unde să afle că el studia magia în timpul nopţii.
Harry era hotărât să nu se certe cu mătuşa şi unchiul lui, deşi se purtau foarte urât cu el, numai din cauză că într-una dintre săptămânile de vacanţă primise un telefon de la un prieten vrăjitor, de la Ron Weasley!
Ron Weasley, care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Harry, colegi amândoi la Hogwarts, provenea dintr-o familie de vrăjitori cu tradiţie. Asta însemna că ştia o grămadă de lucruri pe care Harry nu le ştia. Cu toate acestea, Ron nu mai folosise telefonul până atunci. Din nefericire, fusese Unchiul Vernon cel care răspunsese la telefon.
— Vernon Dursley la telefon!
Harry, care se întâmplă să fie şi el în cameră în acel moment, îngheţă când auzi vocea lui Ron în continuare:
— ALO? ALO? MĂ AUZIŢI? VREAU SĂ… VORBESC… CU HARRY… POTTER!
Ron ţipa atât de tare încât Unchiul Vernon sări în picioare şi ţinu receptorul la jumătate de metru de ureche, privindu-l cu o expresie amestecată, de mânie, indignare şi îngrijorare.
— CINE ESTE? răcni la rândul lui în receptor. CINE EŞTI?
— RON… WEASLEY! îi răspunse Ron urlând, de parcă el şi Unchiul Vernon vorbeau din capetele opuse ale unui teren de fotbal. SUNT UN… PRIETEN DE LA… ŞCOALĂ…
Ochii mici ai Unchiului Vernon se aţintiseră asupra lui Harry, care înlemnise locului.
— AICI NU ESTE NICI UN HARRY POTTER! răcni el, ţinând receptorul la depărtare de un braţ, de parcă îi era teamă că s-ar putea să explodeze. NU ŞTIU DESPRE CE ŞCOALĂ VORBEŞTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! SĂ NU CUMVA SA TE APROPII DE FAMILIA MEA!
Şi aruncă receptorul în furcă de parcă ar fi fost un şarpe veninos.
Cearta care urmase fusese cea mai groaznică de până atunci.
— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ DAI NUMĂRUL ĂSTA UNORA CA TINE? răcnise Unchiul Vernon, stropindu-l pe Harry cu salivă.
Era evident că Ron îşi dăduse seama că îi făcuse probleme lui Harry, pentru că nu a mai revenit. Celălalt bun prieten al lui Harry, de la Hogwarts, Hermione Granger, nu dăduse nici ea nici un semn de viaţă. Harry bănuia că Ron o prevenise pe Hermione să nu sune, ceea ce era mare păcat deoarece Hermione, cea mai isteaţă vrăjitoare din anul lui Harry, care avea părinţi Încuiaţi, ştia foarte bine să folosească telefonul şi ar fi avut bunul-simţ să nu menţioneze că era elevă la Hogwarts.
Aşa că Harry nu primise nici o veste de la prietenii săi vrăjitori timp de cinci săptămâni şi vara aceea începuse să pară aproape la fel de nefericită ca şi cea de dinainte. Cu o singură mică îmbunătăţire: după ce jurase că nu o va folosi ca să le trimită scrisori prietenilor săi, lui Harry i se permisese să-şi lase liberă bufniţa, pe Hedwig, în timpul nopţii. Unchiul Vernon cedase din cauza tărăboiului pe care îl făcea Hedwig când era închisă tot timpul în colivie.
Harry termină de scris despre Wendelin cea Ciudată şi mai făcu o pauză, ciulind bine urechile. Liniştea din casa întunecată nu era întreruptă decât de sforăiturile îndepărtate ale imensului său văr, Dudley. Trebuie să fi fost foarte târziu. Pe Harry îl usturau ochii de oboseală. Decise să termine lucrarea noaptea următoare…
Închise călimara, scoase de sub pat o faţă de pernă veche, în care puse lanterna, „Scurtă istorie a magiei”, pana şi călimara şi cât scrisese din eseul pentru şcoală, după care se dădu jos din pat şi ascunse totul sub o scândură dezlipită din podea, aflată chiar sub patul său. Apoi se ridică, se întinse, şi se uită la ceasul luminos de pe noptieră.