Harry Potter și prizonierul din Azkaban

— Urmaţi-mă, vă rog, domnule Potter, zise el. Am dus deja în cameră cufărul şi colivia.

Harry îl urmă pe Tom pe o scară frumoasă de lemn până la camera cu numărul unsprezece, gravat pe o tăbliţă de aramă. Tom deschise respectuos uşa.

Camera avea un pat care părea foarte confortabil, mobilă de stejar lustruit, un cămin în care ardea un foc îmbietor, iar pe marginea dulapului stătea…

— Hedwig! strigă Harry.

Bufniţa albă ca neaua deschise ciocul şi bătu drăgăstos din aripi.

— Aveţi o bufniţă foarte deşteaptă, făcu Tom. A ajuns la zece minute după dumneavoastră. Dacă mai vreţi ceva, domnule Potter, nu ezitaţi să spuneţi.

Tom se mai înclină o dată şi ieşi din cameră.

Harry stătu multă vreme pe marginea patului, cu minţile aiurea, mângâind-o pe Hedwig. Cerul se schimbase rapid, de la albastru-intens la gri-închis, ca de oţel, străpuns pe alocuri de sclipiri rozalii şi aurii. Lui Harry nu îi venea să creadă că părăsise casa din Aleea Boschetelor doar în urmă cu câteva ore, că nu fusese exmatriculat şi că urma să petreacă două săptămâni fără nici un Dursley!

— Oh, a fost o noapte foarte agitată, Hedwig, zise Harry, căscând.

Şi, fără ca măcar să-şi scoată ochelarii, se întinse pe pat şi adormi buştean.

Capitolul IV „CEAUNUL CRĂPAT”

Lui Harry i-au trebuit câteva zile bune să se obişnuiască să fie liber. Era ciudat, fiindcă niciodată nu se sculase când dorise şi nici nu făcuse ce îi trecuse prin cap. Putea să meargă oriunde, numai să nu părăsească Aleea Diagon. Străzile erau ticsite de magazine cu cele mai fascinante lucruri vrăjitoreşti din lume, aşa că Harry nu simţea nici un impuls să-şi încalce promisiunea făcută lui Fudge, de a nu hoinări prin lumea Încuiaţilor.

În fiecare dimineaţă, lua micul dejun la „Ceaunul Crăpat”, unde îi plăcea să îi observe pe ceilalţi oaspeţi: vrăjitoare caraghioase, de la ţară, venite la cumpărături în Londra, vrăjitori venerabili, care comentau cele mai recente articole din „Transfigurarea azi”, vârcolaci cu priviri sălbatice, pitici răguşiţi şi chiar o cotoroanţă, care comandă ficat crud cu baclava.

După masa de dimineaţă, Harry se ducea în curtea din spate, îşi scotea bagheta şi ciocănea cărămida din partea stângă, de deasupra cutiei de gunoi, dându-se câţiva paşi înapoi, în timp ce se deschidea în perete arcada spre Aleea Diagon.

Harry se bucura de zilele însorite, explorând magazinele şi mâncând sub copertinele viu colorate ale cafenelelor, unde ceilalţi meseni îşi arătau unul altuia ce cumpăraseră („Un lunascop, vezi? Ca să nu mă mai omor cu hărţile alea lunare!”) sau care discutau despre ce se mai întâmplase în cazul lui Sirius Black. („Eu nu-mi las niciodată copiii singuri, cât timp el nu e la Azkaban din nou!”)

Harry nu mai era nevoit să-şi facă lucrările pentru vacanţă pe ascuns, noaptea, sub pătură, la lumina lanternei. Acum, putea să îşi scrie orice lucrare la o masă însorită de la cofetăria lui Florean Fortescue, beneficiind uneori chiar de ajutorul lui Florean, care, pe lângă că ştia o grămadă de lucruri despre arderile pe rug din Evul Mediu, îi mai şi dădea lui Harry câte o îngheţată pe gratis, la fiecare jumătate de oră.

Având în buzunare atâţia galeoni de aur, stecli de argint şi cnuţi de bronz, din seiful lui de la banca „Gringotts”, Harry trebuia să dea dovadă de multă stăpânire de sine să nu-şi cheltuiască toţi banii deodată, pe fel de fel de bunătăţi şi lucruri interesante. Trebuia să-şi repete că studiile durau şapte ani la Hogwarts şi cum ar fi fost să ceară bani Unchiului Vernon pentru cărţile lui de vrăji, de fiecare dată când era tentat să-şi cumpere „Puahbile” (un joc vrăjitoresc cu bile din aur masiv, în care bilele împroşcau în faţa adversarului un lichid cu un miros îngrozitor, de fiecare dată când acesta pierdea vreun punct). Altă tentaţie teribilă era şi o machetă a sistemului planetar, într-un glob de cristal, ceea ce l-ar fi scutit să meargă la orele de astronomie. Dar atracţia care îi solicita voinţa în cel mai înalt grad era magazinul cu ustensile şi echipament de Vâjthaţ. La o săptămână după ce se instalase la „Ceaunul Crăpat”, văzu o mulţime de oameni îngrămădiţi în faţa vitrinelor unui magazin. Curios, Harry îşi făcu drum printre vrăjitori şi vrăjitoare până la un podium, pe care se afla cea mai modernă coadă de mătură pe care o văzuse vreodată.

— E un prototip, de-abia a fost expus, îi spunea un vrăjitor prietenului său.

— E cea mai rapidă mătură, nu-i aşa, tati? întreba un băieţel, încântat la culme.

— Federaţia Internaţională Irlandeză a comandat şapte minuni din acestea, spunea mulţimii proprietarul magazinului, frecându-şi mâinile încântat. Doar sunt favoriţi în Cupa Mondială la Vâjthaţ, nu-i aşa?

Vrăjitoarea din faţa lui se dădu mai la o parte şi Harry putu să citească ce scria pe plăcuţa de pe podium:

FULGER

Această capodoperă este o mătură de performanţă, dotată cu un mâner de cenuşă solidificată, tratat cu praf de diamant. Făcută în întregime manual, i se dă număr de înregistrare la dorinţa clientului. Fiecare rămurică din coada măturii a fost selectată manual şi individual şi a fost adaptată aerodinamic, ceea ce îi conferă măturii „Fulger” o viteză extraordinară, echilibru, precizie de frânare şi aterizare la punct fix. „Fulger” are o acceleraţie de la 0 la 240 de kilometri pe oră, în numai zece secunde. Preţul se comunică la cerere.

„Hm, la cerere…” Mintea lui Harry refuza să-şi închipuie cât aur era necesar pentru achiziţionarea unui „Fulger”. Nu-şi dorise niciodată ceva atât de mult, dar nu pierduse nici un meci de Vâjthaţ cu al său „Nimbus 2000”, aşa că la ce bun să-şi golească seiful de la „Gringotts”, când avea o mătură atât de bună?

Harry nu întrebă care era preţul, dar reveni în fiecare zi să mai admire o dată şi încă o dată acea minune a tehnicii.

Erau totuşi unele lucruri, pe care Harry trebuia să le cumpere. Se duse la „Drogheria magică” să îşi completeze stocul de ingrediente pentru poţiuni magice şi, deoarece pelerinele şi robele îi rămăseseră mici, ajunse şi la magazinul doamnei Malkin, „Robe şi pelerine pentru toate ocaziile”, de unde îşi cumpără îmbrăcămintea necesară. Şi mai ales, cărţile pentru noul an de studii, când se adăugau şi alte două materii „Grija pentru creaturile magice” şi „Previziuni despre viitor”.

Harry avu o mare surpriză când, în loc de cărţile de vrăji, cartonate şi aurite, aliniate frumos, văzu în vitrina librăriei o colivie mare de metal, în interiorul căreia se aflau vreo sută de exemplare din „Cartea monstruoasă despre monştri”. Pagini rupte zburau în toate părţile, deoarece cărţile se luptau între ele cu multă agresivitate.

Îşi scoase din buzunar lista cărţilor obligatorii şi o consultă pentru prima oară. Da, „Cartea monstruoasă despre monştri” figura printre manualele obligatorii la „Grija pentru creaturile magice”. Acum înţelese de ce Hagrid îi spusese că le va fi foarte utilă cartea respectivă. Se temuse ca nu cumva Hagrid să îşi fi luat vreun alt monstru drept animal de casă.