Hermione dădu din umeri.
— Mai am încă zece galeoni, zise Hermione, uitându-se în poşeta ei. Mama şi tata mi-au dat nişte bani în plus pentru ziua mea de naştere, care este în septembrie.
— Ce-ai zice să-ţi mai cumperi nişte drăguţe de cărţi? o întrebă Ron, făcând-o pe nevinovatul.
— Nu, nu cred, zise Hermione gânditoare, vreau şi eu o bufniţă! Uite, Harry o are pe Hedwig, tu îl ai pe Errol…
— Ba nu! Errol e bufniţa familiei, eu îl am pe Pungaşul, sări Ron şi scoase şobolanul din buzunar. Aş vrea să-l duc la doctor, nu prea i-a priit călătoria în Egipt.
Pungaşul arăta şi mai slab ca de obicei şi mustăţile îi erau pleoştite.
— Există un magazin pentru creaturile magice, zise Harry, care acum cunoştea Aleea Diagon ca pe buzunarul lui. E foarte aproape, sigur găseşti ceva pentru Pungaşul, iar Hermione îşi poate cumpăra o bufniţă.
Plătiră îngheţatele şi traversară strada, la „Menajeria magică”.
Nu prea era loc înăuntru, fiecare perete fiind ascuns de colivii şi cuşti. Mirosea şi era mult zgomot, deoarece ocupanţii cuştilor şi coliviilor ţipau, chiţăiau, fâlfâiau din aripi sau sâsâiau. Vânzătoarea tocmai îi explica unui cumpărător cum trebuie să aibă grijă de salamandrele cu două capete, aşa că Harry, Ron şi Hermione se uitau la celelalte cuşti.
O pereche de broaşte râioase purpurii, enorme, orăcăiau şi înfulecau musculiţe. O broască ţestoasă uriaşă, cu un diamant încrustat în carapace, sclipea în lumina care se strecura prin fereastră. Şerpi portocalii veninoşi se târau pe geamul bazinului în care erau închişi, iar un iepuraş alb şi grăsuţ se transforma cu un pocnet asurzitor într-un joben de mătase şi apoi iar în iepuraş. Mai erau acolo pisici de felurite culori, o colivie cu nişte corbi gălăgioşi, un coş cu animăluţe cu blană cafenie şi o cuşcă mare cu şobolani negri şi cu blana lucioasă, care săreau de colo-colo, ajutându-se de coada cheală.
După ce plecă vrăjitorul cu salamandrele cu două capete, Ron se apropie de tejghea.
— E vorba despre şobolanul meu, începu Ron, şi-a cam pierdut culoarea de când am venit din Egipt.
— Pune-l pe tejghea, zise vrăjitoarea, scoţând din buzunar o pereche de ochelari.
Ron îl scoase pe Pungaşul din buzunar şi îl puse pe tejghea, alături de cuşca în care se aflau confraţii lui, care se opriseră din sărituri şi se apropiaseră de gratii, ca să vadă mai bine.
Ca mai toate lucrurile pe care le avea Ron, Pungaşul aparţinuse fratelui său mai mare, Percy. În comparaţie cu şobolanii în plină formă, din cuşcă, Pungaşul părea şi mai jigărit.
— Hm, făcu vrăjitoarea, ridicându-l pe şobolan. Ce vârstă are?
— Habar n-am, ridică Ron din umeri. E foarte bătrân, a fost al fratelui meu.
— Şi ce puteri are? întrebă iar vrăjitoarea, continuând să-l examineze pe Pungaşul.
— Păi, făcu Ron, adevărul e că Pungaşul n-a făcut niciodată dovada unor puteri deosebite.
Vrăjitoarea îşi plimbă privirile de la urechea stângă a Pungaşului, plină de cicatrice, la laba lui dreaptă, căreia îi lipsea un deget, şi zise compătimitor:
— Şobolanul ăsta a trecut prin multe la viaţa lui!
— Dar eu nu i-am făcut nimic, pe cuvânt, se apără Ron, aşa mi l-a dat Percy!
— Un şobolan obişnuit, de grădină, aşa cum pare ăsta, nu trăieşte mai mult de trei ani, continuă vrăjitoarea. Cred că ar trebui să te gândeşti să-l înlocuieşti cu unul dintre ăştia…
Şi vrăjitoarea arătă spre şobolanii din cuşcă. Aceştia, ca la comandă, începură să facă salturi peste salturi.
— Ce se mai grozăvesc şi ăştia, murmură Ron.
— Ei, dacă nu vrei să-l înlocuieşti, atunci am un sirop tonic pentru şobolani, zise vrăjitoarea şi scoase de sub tejghea o sticluţă roşie.
— Mulţumesc, zise Ron. Şi cât… AUUU!
Ron se trase speriat, când ceva enorm şi portocaliu îi ateriză în cap, dintr-o cuşcă aflată pe un raft de sus, după care se arcui şi se repezi la Pungaşul, scuipând în toate părţile.
— NU, ŞMECHERILĂ, NU! strigă vrăjitoarea, dar Pungaşul reuşise să scape din mâinile ei, căzuse lat pe podea, după care se ridicase cu greu şi apoi se îndrepta spre uşă.
— Pungaşule! strigă Ron şi ieşi pe stradă. Harry se repezi şi el pe urmele Pungaşului.
Le-a trebuit cam cinci minute ca să-l găsească pe Pungaşul, care se ascunsese într-un coş de gunoi, lângă magazinul cu echipament pentru Vâjthaţ. Ron se aplecă şi luă animalul speriat, după care îl puse iar în buzunar. Apoi se îndreptă din şale şi începu să-şi maseze pielea capului.
— Ce-a fost chestia aia? întrebă Ron.
— Ori o pisică enormă, ori un tigru micuţ! zise Harry.
— Unde e Hermione?
— Probabil că îşi cumpără bufniţa!
Se întoarseră la „Menajeria magică”. Când ajunseră în dreptul magazinului, Hermione tocmai ieşea, dar nu îşi cumpărase nici o bufniţă. Ţinea în braţe chiar motanul portocaliu şi vărgat!
— Ai cumpărat monstrul ăsta? întrebă Ron şi rămase cu gura căscată.
— E minunat, nu? întrebă Hermione fericită.
„De, fiecare cu felul lui de a privi lucrurile”, se gândi Harry. Blana motanului era deasă şi moale, dar picioarele erau cam scurte şi avea faţa turtită, ca şi cum ar fi intrat cu capul într-un zid. Acum, că Pungaşul nu mai era sub privirile lui, motanul torcea fericit în braţele Hermionei.
— Hermione, ăsta aproape că m-a scalpat! exclamă Ron.
— Dar nu a vrut, nu-i aşa, Smecherilă? îl întrebă Hermione.
— Şi cu Pungaşul, cum rămâne? întrebă Ron. Are nevoie de calm şi relaxare! Cum să stea liniştit cu monstrul ăsta prin preajmă?
— Apropo, ai uitat acolo siropul tonic! zise ea şi îi dădu sticluţa roşie cu tonicul pentru şobolani. Şi nu-ţi mai face atâtea griji, Smecherilă o să doarmă cu mine, iar Pungaşul în dormitorul tău. Care e problema? Bietul Smecherilă! Vânzătoarea mi-a spus că stă la ea de ani de zile şi nimeni nu l-a vrut!
— Mă întreb de ce oare? făcu Ron sarcastic şi o luă spre „Ceaunul Crăpat”.
Îl găsiră pe domnul Weasley la bar, citind „Profetul zilei”.
— Harry! zise el, când dădu cu ochii de băiat. Ce mai faci?
— Bine, mulţumesc, zise Harry, aşezându-se la masă, împreună cu prietenii lui.
Domnul Weasley puse ziarul jos şi Harry văzu pe prima pagină figura, de-acum familiară, a lui Sirius Black, care îl privea ţintă.
— Deci încă nu l-au prins, nu-i aşa? întrebă Harry.
— Nu, răspunse domnul Weasley, gânditor, ne-au luat de la îndatoririle noastre obişnuite şi ne-au pus pe toţi să încercăm să dăm de el, dar fără nici un rezultat până acum.
— Nu se dă vreo recompensă, dacă punem mâna pe el? întrebă Ron. Tare bine mi-ar prinde nişte fonduri suplimentare.
— Ron, termină cu prostiile! îl certă domnul Weasley, care, la o privire mai atentă, părea foarte obosit şi preocupat. Black nu poate fi prins de un vrăjitor de treisprezece ani. Dacă Black este prins, atunci să fii sigur că numai paznicii de la Azkaban o pot face, ascultă la mine!
În acel moment, în bar intră doamna Weasley, cu mâinile pline de cumpărături şi urmată îndeaproape de cei doi gemeni, Fred şi George, care începeau anul V la Hogwarts, de noul Şef de promoţie, Percy, şi de mezina familiei, singura fată printre atâţia băieţi, Ginny.
Ginny, care întotdeauna se fâstâcea în prezenţa lui Harry, se simţi de data asta şi mai încurcată când dădu cu ochii de el, dat fiind faptul că îi salvase viaţa, în ultimul trimestru al anului trecut. Se înroşi până în vârful urechilor şi zise „Bună ziua!”, fără să ridice ochii din pământ. Spre deosebire de ea, Percy se opri în faţa lui Harry şi îi întinse mâna, ca şi cum nu mai fuseseră prezentaţi vreodată.