Urmă o clipă de tăcere, iar Harry se aplecă şi mai mult spre uşă, ca să nu-i scape nimic.
— Bine, Arthur, fă cum crezi de cuviinţă, încheie doamna Weasley, dar cred că tu ai uitat de Albus Dumbledore. Cred că lui Harry nu i se poate întâmpla nimic, atâta timp cât este el director la Hogwarts. El ştie despre toate astea, nu?
— Bineînţeles că ştie. A trebuit să-i cerem permisiunea ca paznici de la Azkaban să păzească intrările în şcoală. Nu a fost prea încântat, dar s-a învoit până la urmă.
— Şi de ce, mă rog? Dacă numai ei sunt în stare să-l prindă pe Black, de ce să nu stea acolo?
— Dumbledore nu-i agreează deloc. Nici eu, dacă tot veni vorba… Dar dacă vrem să-l prindem pe Black, trebuie să ne aliem cu cei pe care i-am vrea cât mai departe de noi.
— Dacă îl salvează pe Harry…
— … atunci n-am să mai zic niciodată nimic rău despre ei! zise domnul Weasley cu însufleţire. E târziu, Molly, hai să mergem la culcare…
Harry auzi zgomotul scaunelor şi se îndreptă spre bar, încercând să nu facă nici cel mai mic zgomot. Uşa separeului se deschise şi, după zgomotul paşilor, Harry îşi dădu seama că domnul şi doamna Weasley urcau scările spre camerele lor.
Sticluţa cu tonic zăcea sub masa la care mâncaseră ei mai devreme. Harry aşteptă până ce auzi uşa de la camera părinţilor lui Ron închizându-se, apoi urcă scările în grabă, cu sticluţa în mână.
Fred şi George chicoteau pe palier, ascultând cum Ron şi Percy întorceau camera cu susul în jos.
— Noi am făcut-o! chicotiră ei. Am… îmbunătăţit, oarecum, insigna!
Pe insignă scria acum: „Şef de proşti”.
Harry îşi înăbuşi râsul, îi dădu sticluţa lui Ron şi se duse în camera lui.
Se întinse pe pat. Deci Sirius Black era pe urmele lui… Acum se explicau toate. Fudge fusese atât de indulgent cu el, fiindcă fusese foarte fericit că îl găsise încă în viaţă. Îl pusese pe Harry să-i promită că se va plimba doar pe Aleea Diagon, unde mişunau o mulţime de vrăjitori, care puteau să vegheze asupra lui. Şi din cauza aceea, Fudge le trimitea maşini: pentru ca soţii Weasley să îl poată supraveghea pe Harry, până ajungea în tren.
Harry asculta strigătele înfundate din camera alăturată şi se întreba cum de nu se simţea mai înspăimântat. Doar Sirius Black omorâse treisprezece oameni cu un singur blestem… Pe bună dreptate, domnul şi doamna Weasley crezuseră că Harry ar fi intrat în panică, dacă ştia adevărul. Harry însă era de acord cu doamna Weasley: acolo unde se afla Dumbledore era cel mai sigur loc de pe pământ. Nu spunea toată lumea că singurul de care se temea Lordul Răului era Dumbledore? Desigur că şi Black, mâna dreaptă a lui Cap-de-Mort, trebuia să fie la fel de înspăimântat de Dumbledore.
Şi mai erau şi gardienii de la Azkaban, de care vorbea toată lumea. Îi băgau în sperieţi pe toţi, aşa că, dacă erau ei în jurul şcolii, Black n-avea cum să pătrundă în castel.
Singura problemă care îl preocupa cu adevărat pe Harry era că şansele lui de a merge la Hogsmeade erau acum egale cu zero. Nimeni nu ar fi fost de acord ca Harry să părăsească siguranţa castelului, până când Black nu ar fi fost capturat. Harry era convins că va fi supravegheat îndeaproape, până va trece pericolul.
Se încruntă, ridicându-şi privirile spre tavan. Ce, credeau că nu e în stare să se apere singur? Îl înfruntase de trei ori pe Cap-de-Mort şi ieşise învingător de tot atâtea ori. Nu era în stare oricine, doar dacă…
Fără să o cheme nimeni, îi apăru în minte imaginea animalului din întuneric, de pe Aleea Magnoliei. „Ce trebuie să faci când ştii că urmează să ţi se întâmple ceva groaznic”…
— În nici un caz n-o să mă las omorât! zise Harry cu voce tare.
— Aşa te vreau, băiete, făcu oglinda, somnoroasă.
Capitolul V
DEMENTORUL
A doua zi, Tom, cu zâmbetul lui ştirb, îl trezi pe Harry, aducându-i o ceaşcă de ceai. Harry se îmbracă şi o convinse cu greu pe Hedwig să intre în colivie. În acel moment, Ron năvăli în încăpere, bombănind nemulţumit şi iritat.
— Cu cât ajungem mai repede în tren, cu atât mai bine! izbucni el. Cel puţin, acolo o să scap de Percy. Acum, mă acuză că am vărsat ceai pe fotografia Luminiţei Limpede, ştii… prietena lui, accentuă Ron şi-i făcu semn cu ochiul. Şi acum ea şi-a ascuns faţa, fiindcă are o pată pe nas!
— Trebuie să-ţi spun ceva, începu Harry, dar fură întrerupţi de Fred şi de George care veniseră să-l felicite pentru felul în care reuşise să-l scoată iarăşi din sărite pe Percy.
Coborâră să ia micul dejun. Îl găsiră pe domnul Weasley la masă, citind „Profetul zilei”, încruntat şi preocupat. Doamna Weasley le povestea lui Ginny şi Hermionei despre poţiunea de dragoste, pe care o preparase ea când era tânără. Toate trei chicoteau încântate.
— Ce vroiai să-mi spui, Harry? întrebă Ron, în timp ce se aşezau la masă.
— Lasă, mai târziu, îi şopti Harry, în timp ce Percy năvălea în restaurant.
În febra plecării, Harry nu reuşi să le adreseze nici două cuvinte prietenilor lui. Toţi se chinuiau să îşi coboare cuferele pe scara îngustă de la „Ceaunul Crăpat” şi să le pună lângă uşă. Hedwig şi Hermes, bufniţa lui Percy, stăteau în coliviile lor, pe deasupra bagajelor. Lângă toate acestea, se afla un coş de trestie, din care cineva scuipa fără încetare.
— Stai cuminte, Şmecherilă, zise Hermione, mângâind motanul printre trestii. Îţi promit că te las liber în tren!
— Ba n-ai să faci aşa ceva! sări Ron. Ce vrei să facă bietul meu şobolan?
Şi Ron arătă spre buzunarul de la piept, puţin umflat, semn că Pungaşul stătea ghemuit acolo.
Domnul Weasley, care ieşise afară să aştepte maşinile, băgă capul pe uşă.
— Au venit, anunţă el. Harry, vino puţin, te rog… Domnul Weasley îl conduse pe o alee mai retrasă spre maşina din faţă, cam demodată, de un verde intens. Fiecare maşină era condusă de câte un vrăjitor cu priviri ascunse, îmbrăcat în uniformă de catifea, de culoare verde-smarald.
— Hai, urcă, Harry, îl îndemnă domnul Weasley, privind în lungul străzii aglomerate.
Harry se aşeză pe bancheta din spate şi imediat fu urmat de Hermione, de Ron şi, spre neplăcerea lui Ron, de însuşi Percy.
Călătoria spre gară se dovedi lipsită de peripeţii, mult mai puţin interesantă ca excursia pe care o făcuse cu Autobuzul Salvator. Maşinile Ministerului Magiei păreau obişnuite, numai că Harry observă imediat că puteau pluti peste gropi, cum nu ar fi putut-o face maşina nou-nouţă a Unchiului Vernon. Ajunseră la gara King's Cross cu douăzeci de minute înainte de plecarea trenului. Şoferii Ministerului le făcură rost de cărucioare, pe care încărcară bagajele, după care îşi scoaseră pălăriile în faţa domnului Weasley şi plecară. Nu se ştie cum, dar maşinile lor reuşiră să ajungă în capătul unei cozi interminabile de automobile şi acum stăteau cuminţi la stop.
Domnul Weasley l-a ţinut strâns de braţ pe Harry, tot timpul cât au circulat prin gară.
— Ei bine, a venit timpul, anunţă domnul Weasley. Să dispărem pe rând, doi câte doi, suntem prea mulţi. O să trec eu cu Harry, mai întâi.
Domnul Weasley îl conduse pe Harry spre bariera dintre peroanele 9 şi 10, împingând căruciorul cu bagajele lui Harry, aparent foarte interesat de trenul Intercity 125 care sosise la peronul 9. Îl privi cu înţeles pe Harry şi se sprijini, ca din întâmplare, de barieră. Harry îi urmă exemplul.