În clipa următoare, trecuseră prin bariera de metal şi se aflau acum pe peronul 9 şi 3/4. Expresul de Hogwarts, un tren purpuriu, cu locomotivă cu aburi, garase deja la peron. Pe peron erau o mulţime de vrăjitori şi vrăjitoare, care îşi conduceau copiii la tren.
În spatele lui Harry, apărură Ron şi Ginny, gâfâind. Era clar că trecuseră de barieră în fugă.
— Ah, uite-o şi pe Luminiţa, remarcă Percy, netezindu-şi părul pe frunte.
Ginny îl privi pe Harry cu înţeles şi amândoi se întoarseră, ca să-şi ascundă zâmbetul, în timp ce Percy se grăbea spre o fată cu părul lung şi ondulat, alergând cu pieptul mult scos în afară, ca nu cumva fata să nu-i vadă insigna strălucitoare.
După ce au trecut pe peron şi ceilalţi membri ai familiei Weasley, împreună cu Hermione, domnul Weasley îi conduse către coada trenului, trecând pe lângă compartimentele ticsite, până la un vagon care părea mai gol. Îşi încărcară bagajele în el, apoi Harry coborî să-şi ia rămas-bun de la doamna şi domnul Weasley.
Doamna Weasley îşi sărută copiii, apoi pe Hermione şi la sfârşit pe Harry, care se simţi oarecum jenat de îmbrăţişarea ei prelungită, dar în acelaşi timp foarte încântat şi fericit.
— Să ai grijă de tine, Harry, îmi promiţi, da? zise ea cu dragoste, ochii strălucindu-i ciudat.
Apoi, doamna Weasley deschise o sacoşă şi le zise:
— V-am făcut sandviciuri la toţi. Poftim, Ron… Nu, nu sunt cu carne de vacă… Fred… Fred, unde eşti, mamă? Iar…
— Harry, zise domnul Weasley, vrei să vii puţin?
Îi făcu semn cu capul spre un stâlp şi Harry îl urmă pe domnul Weasley, lăsându-i pe ceilalţi în jurul doamnei Weasley.
— Aş vrea să-ţi spun ceva înainte de plecare, începu domnul Weasley cu o voce preocupată.
— În regulă, domnule Weasley, îl întrerupse Harry. Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi.
— Ştii? Dar cum…
— Păi, v-am auzit aseară vorbind, pe dumneavoastră şi pe doamna Weasley, zise Harry cam jenat. Îmi pare rău, dar nu m-am putut abţine să nu ascult…
— Ah, mie îmi pare rău, nu vroiam să afli în felul acesta, spuse domnul Weasley, îngrijorat.
— Nu-i nimic, nu vă faceţi griji. Astfel, nici nu v-aţi încălcat cuvântul dat lui Fudge şi am aflat şi eu ce se întâmplă.
— Harry, cred că eşti foarte speriat…
— Nu prea, zise Harry cu sinceritate. Pe cuvânt!
După care adăugă, văzând privirea sceptică a domnului Weasley:
— Nu că vreau să pozez în erou, dar Sirius Black nu poate fi mai rău decât Cap-de-Mort, nu-i aşa?
Domnul Weasley se cutremură la auzul odiosului nume, dar îşi reveni repede.
— Harry, eu sunt convins că eşti făcut dintr-un aluat mai puternic decât crede Fudge şi sunt foarte mulţumit că nu ţi-e frică, dar…
— Arthur! strigă doamna Weasley, care îi expedia pe toţi în tren. Ce faci? E gata să plece!
— Vine imediat, Molly, zise el, dar se întoarse spre Harry, continuând să-i vorbească pe şoptite. Harry, vreau să-mi dai cuvântul că…
— … o să fiu cuminte şi n-o să mă aventurez afară din castel? întrebă Harry, posomorât.
— Ba mai mult, zise domnul Weasley şi îl privi cu foarte multă seriozitate, aşa cum Harry nu-l mai văzuse niciodată. Promite-mi că nu o să-l cauţi tu pe Sirius Black!
Harry holbă ochii cât cepele.
— Cum? întrebă el.
Se auzi un şuierat prelung, iar conductorii închideau uşile trenului.
— Promite-mi, Harry, continuă domnul Weasley, vorbind şi mai repede, că orice s-ar întâmpla…
— De ce aş căuta pe cineva despre care ştiu că vrea să mă omoare? întrebă Harry.
— Jură-mi că orice ai auzi…
— Arthur, repede! strigă doamna Weasley.
Locomotiva începu să scoată aburi. Trenul se puse în mişcare. Harry alergă spre uşa compartimentului, iar Ron îi deschise şi se dădu la o parte, ca să-i facă loc să se urce.
Se buluciră toţi la fereastră, făcându-le cu mâna domnului şi doamnei Weasley, până ce trenul luă o curbă şi aceştia dispărură din vedere.
— Trebuie să vă spun ceva numai vouă, le zise Harry lui Ron şi Hermionei, în timp ce trenul câştiga viteză.
— Ginny, lasă-ne puţin singuri, zise Ron.
— Foarte frumos, n-am ce zice, se bosumflă Ginny, îndepărtându-se de ei.
Harry, Ron şi Hermione înaintară pe culoar, căutând un compartiment gol, dar toate erau pline. Găsiră în sfârşit unul, la coada vagonului. Era un singur ocupant, care dormea buştean, aşezat lângă fereastră. Harry, Ron şi Hermione se opriră miraţi în prag. De obicei, Expresul de Hogwarts era rezervat pentru studenţi, nu şi pentru oameni mari, cu excepţia celor care împingeau cărucioarele cu mâncare. Străinul purta o robă foarte jerpelită, cârpită din loc în loc. Părea bolnav sau extenuat. Deşi destul de tânăr, părul îi încărunţise pe alocuri.
— Cine să fie? întrebă Ron.
Închiseră uşa compartimentului şi se aşezară pe locurile cele mai îndepărtate de fereastră.
— Profesorul R. J. Lupin! zise Hermione, deodată.
— De unde ştii?
— Scrie pe bagaj, răspunse Hermione, arătând spre o valiză mică de deasupra capului străinului, lângă care se afla un ghem de sfoară. Într-adevăr, scria într-un colţ „Profesorul R. J. Lupin”, cu litere cojite de vreme.
— Oare ce-o preda? întrebă Ron, uitându-se la profilul palid al profesorului.
— Cum poţi să pui o astfel de întrebare? făcu Hermione. E un singur post vacant: „Apărare contra Magiei Negre”!
Harry, Ron şi Hermione avuseseră până atunci doi profesori de „Apărare contra Magiei Negre”, fiecare nerezistând decât un singur an. Umblau zvonuri că postul era blestemat.
— Sper să fie în stare, zise Ron, sceptic. Arată ca şi cum un blestem cât de cât serios l-ar da imediat gata, nu-i aşa? Dar ce vroiai să ne spui, Harry?
Harry le povesti despre cearta dintre domnul şi doamna Weasley şi despre avertismentul domnului Weasley. Când termină de povestit, Ron rămăsese ca trăsnit, iar Hermione îşi acoperise gura cu mâinile.
— Sirius Black a evadat numai ca să poată pune mâna pe tine? reuşi ea să îngaime. O, Harry, trebuie să fii foarte, foarte, atent… Să te ţii departe de orice încurcătură…
— Să mă ţin departe!izbucni Harry. Doar ştii că încurcăturile mă găsesc întotdeauna pe mine!
— Doar nu e sărit de pe fix să-l caute pe un sonat care vrea să îl omoare! întări Ron.
Primiseră veştile mai prost decât se aşteptase Harry. Atât Ron, cât şi Hermione, păreau mai înspăimântaţi de Sirius Black decât era el.
— Nimeni nu ştie cum a evadat de la Azkaban, zise Ron, neliniştit. Nimeni nu a mai reuşit până la el. În plus, era şi un prizonier mult mai bine păzit ca ceilalţi.
— Dar or să-l prindă, nu-i aşa? întrebă Hermione, plină de speranţă. Doar Încuiaţii îl caută şi ei…
— Ce se aude? întrebă Ron, deodată.
Un fel de fluierat abia auzit venea de undeva. Făcură ochii roată prin compartiment.
— Vine din bagajul tău, Harry! strigă el şi se ridică spre plasa pentru bagaje.
O clipă mai târziu, Ron scotea un Spionoscop de buzunar dintre hainele lui Harry.
Acesta se învârtea nebuneşte în palma lui Ron şi căpătase strălucire.
— Ce-i ăsta? Un Spionoscop? se miră Hermione, interesată, apropiindu-se să-l vadă mai bine.
— Da, aprobă Ron, dar unul ieftin, din păcate. A început să se învârtească încă din clipa în care încercam să-l leg de piciorul lui Errol, ca să i-l trimit lui Harry.