— Făceai ceva… nepermis în acel moment? întrebă Hermione cu şiretenie.
— Nu! Ei bine… n-ar fi trebuit să-l folosesc pe Errol… Ştiţi doar că bietul de el nu rezistă la călătorii lungi… Dar cum era să-i trimit cadoul lui Harry, de ziua lui de naştere?
— Bagă-l la loc, printre lucruri, îl sfătui Harry pe Ron, altfel o să-l trezească!
Şi Harry arătă spre profesorul Lupin. Ron înveli Spionoscopul în nişte şosete oribile ale Unchiului Vernon, care înăbuşiră zgomotul, şi închise capacul cufărului.
— O să-l poţi verifica atunci când mergem la Hogsmeade, zise Ron, aşezându-se pe bancă. Fred şi George mi-au spus că acolo găsesc de cumpărat tot felul de astfel de instrumente magice.
— Ce mai ştii despre Hogsmeade, întrebă Hermione curioasă. Am citit că este singura localitate din Marea Britanie, a cărei populaţie este formată în întregime din vrăjitori şi vrăjitoare.
— Da, aşa e, aprobă Ron, dar nu de-asta abia aştept să merg acolo. Vreau să ajung la „Lorzii Mierii”!
— Ce-i asta? întrebă Hermione.
— Un magazin numai cu dulciuri, zise Ron cu un zâmbet pofticios, unde se găseşte absolut orice… Drajeuri cu piper, care te fac să-ţi ia foc gura, bile de ciocolată, pline cu cremă de zmeură şi marţipan, batoane de zahăr-candel, o nebunie, nu alta, pe care le poţi suge în clasă şi să dai impresia, în acelaşi timp, că te gândeşti la ce ai de scris…
— Dar Hogsmeade e un loc foarte interesant, nu-i aşa? întrebă iar Hermione. În „Cele mai interesante locuri magice istorice”, se spune că în hanul de acolo s-a pus la cale Marea Rebeliune a Spiriduşilor, din 1612, şi că „Urlet în Noapte” este clădirea cea mai bântuită de stafii, din toată Marea Britanic…
— … şi bulgări uriaşi de şerbet glazurat, care te fac să levitezi la câţiva centimetri deasupra solului când îi mănânci, continuă Ron, părând să n-o fi auzit pe Hermione.
Hermione se întoarse spre Harry.
— N-ar fi interesant să o ştergem de la şcoală şi să mergem acolo să facem nişte explorări? întrebă ea.
— Da, cred că ar fi, zise Harry, simţind un nod în gât. Să-mi povestiţi şi mie ce-aţi descoperit.
— Ce vrei să spui? se miră Ron.
— Păi, eu n-am voie să merg, zise Harry. Unchiul meu nu a apucat să-mi semneze învoirea, iar Fudge nu mi-a dat voie nici el.
Ron exclamă îngrozit:
— Cum adică, nu ai voie să mergi la Hogsmeade? Nu se poate! Sunt sigur că profesoara McGonagall sau altcineva o să-ţi dea învoire!
Harry râse strâmb. Profesoara McGonagall era şefa casei Cercetaşilor şi era foarte severă.
— Sau mai bine îi întrebăm pe Fred şi pe George care este tunelul secret care leagă Hogwarts de Hogsmeade…
— Ron! strigă Hermione. Nu cred că-i bine ca Harry să iasă din şcoală pe furiş, cu Black pe urmele lui!
— Da, făcu Harry, descurajat, cred că asta o să zică şi profesoara McGonagall, când o să-i cer voie…
— Dar dacă suntem şi noi cu el, începu Ron, Black n-o să îndrăznească să…
— O, Ron, termină cu prostiile! îl repezi Hermione. Black a omorât deja o mulţime de oameni, în plină zi, chiar crezi că n-o să-l atace pe Harry, numai fiindcă o să fim noi doi alături de el?
În timp ce vorbea, Hermione se juca, neatentă, cu baierele care ţineau închis coşul lui Şmecherilă.
— Să nu-i dai drumul monstrului să iasă! strigă Ron, dar era prea târziu.
Şmecherilă ieşi alene din coş, se întinse, căscă şi sări pe genunchii lui Ron. Mogâldeaţa din buzunar începu să tremure şi Ron îl alungă cu brutalitate pe motan.
— Fugi de-aici!
— Ron, nu! strigă Hermione furioasă.
Ron era gata să-i răspundă cum se cuvenea, când profesorul Lupin se mişcă puţin. Se uitară spre el, schimbând priviri semnificative, dar acesta se întoarse pe partea cealaltă şi îşi continuă somnul, cu gura uşor întredeschisă.
Expresul de Hogwarts se îndrepta tot mai mult spre nord, peisajul devenind mai sălbatic şi mai întunecos, în timp ce norii se aglomerau pe cer. Pe coridorul din faţa compartimentului lor era mare forfotă. Şmecherilă se aşezase confortabil pe un scaun, cu faţa lui turtită îndreptată spre Ron şi cu ochii urmărind umflătura din buzunarul de la pieptul băiatului.
La ora unu, în uşa compartimentului se opri vrăjitoarea durdulie, care împingea căruciorul cu mâncare.
— Nu credeţi că ar fi cazul să-l trezim? întrebă Ron, fără prea mare tragere de inimă, arătând spre profesorul Lupin. Pare că are mare nevoie de mâncare…
Hermione se apropie cu grijă de profesorul Lupin.
— Domnule profesor, începu ea. Scuzaţi-mă… Domnule profesor…
Acesta nu se clinti.
— Lasă-l, drăguţo, zise vrăjitoarea, împăciuitor, dacă o să-i fie foame când se trezeşte, sunt în faţă, stau de vorbă cu mecanicul.
— Cred că e doar adormit, zise Ron. Sper că n-a murit…
— Nu, nu-l vezi că respiră? spuse Hermione, luând prăjitura pe care i-o întindea Harry.
Poate că nu era un tovarăş prea interesant de drum, dar prezenţa profesorului Lupin se dovedi foarte folositoare. În plină amiază, tocmai când începuse să plouă şi se aburiseră geamurile, de nu mai vedeau nimic afară, auziră paşi pe coridor şi cele mai nesuferite persoane deschiseră uşa compartimentului: Draco Reacredinţă, flancat de gorilele sale, Vincent Crabbe şi Gregory Goyle.
Draco şi Harry fuseseră adversari încă de la prima lor călătorie cu Expresul de Hogwarts. Draco avea o faţă şireată, palidă şi ascuţită, şi era în casa Viperinilor. Era căutător în meciurile de Vâjthaţ, pentru echipa Viperinilor, la fel ca Harry, pentru echipa Cercetaşilor. Crabbe şi Goyle păreau că nu există decât ca să-l apere pe Draco şi să-i satisfacă toate capriciile. Erau solizi şi musculoşi. Crabbe era mai înalt, cu o tunsoare-castron şi ceafa lată. Goyle era tuns scurt şi avea braţe lungi, ca de maimuţă.
— Măi, măi, cin' să fie? începu el, cu tonul lui flegmatic. Potty şi Weasley!
Crabbe şi Goyle hohotiră tâmp.
— Am auzit că familia ta a câştigat ceva mai mulţi bani vara asta, aşa e, Weasley? Şi n-a făcut maică-ta stop cardiac?
Ron se ridică atât de brusc, încât răsturnă coşul lui Şmecherilă pe podea şi profesorul Lupin scoase un mic sforăit.
— Cine mai e şi ăsta? întrebă Draco, făcând automat un pas înapoi.
— Un profesor nou, zise Harry, care se ridicase şi el în picioare, pentru cazul în care ar fi trebuit să îl ţină pe Ron, ca să nu sară la bătaie. Şi ce spuneai, Draco?
Ochii lui Draco se îngustară, cu răutate. Doar nu era aşa de prost, să se bată în faţa unui profesor…
— Să mergem, nu merită, bombăni el şi dispărură toţi trei.
Harry şi Ron se aşezară la loc, Ron încă strângând din pumni.
— N-am de gând să-i mai suport răutăţile şi anul ăsta, zise el furios. Vorbesc serios! Dacă se mai ia vreodată de familia mea, am de gând să-l prind de cap şi…
Ron făcu un gest violent prin aer.
— Ron, ai grijă, zise Hermione, arătând spre profesorul Lupin.
Dar profesorul dormea neîntors.
Ploaia se înteţea, pe măsură ce trenul înainta spre nord. Nu se mai vedea nimic afară. Ferestrele se murdăriseră, iar la asta se adăuga şi întunericul nopţii. În curând, se aprinseră luminile în tren. Trenul ţăcănea, ploaia plesnea în fereastră, vântul urla, dar profesorul Lupin nici că avea de gând să se trezească.
— Cred că aproape am ajuns, zise Ron, aplecându-se spre profesorul Lupin şi încercând să vadă ceva pe fereastră.