De-abia termină propoziţia, că trenul începu să încetinească.
— Ce bine! se bucură Ron şi trecu atent pe lângă profesorul Lupin, ca să se uite pe fereastră. Mor de foame, de-abia aştept să ajung la ospăţul de bun venit.
— Nu cred că am ajuns încă, zise Hermione, consultându-şi ceasul.
— Atunci, de ce ne oprim?
Trenul mergea tot mai încet, ţăcănitul încetase, iar vântul şi ploaia băteau cu furie în ferestre.
Harry, care era cel mai aproape de uşă, se ridică în picioare, să se uite în lungul coridorului. Alte capete curioase se iveau din compartimente.
Trenul se opri cu o smucitură şi zgomote înfundate spuneau clar că mai multe bagaje au căzut de la locul lor. Apoi, luminile se stinseră fără de veste şi totul se cufundă într-o beznă deplină.
— Ce se întâmplă? se auzi vocea lui Ron, din spatele lui Harry.
— Auu! strigă Hermione. Ron, ăla era piciorul meu! Harry se întoarse la locul lui.
— Credeţi că s-a stricat ceva?
— Habar n-am…
Se auzi un scârţâit şi Harry reuşi să distingă silueta lui Ron, care ştersese cu mâna o porţiune de fereastră şi privea afară.
— Se vede ceva mişcându-se, anunţă Ron. Se pare că mai urcă cineva în tren.
Uşa compartimentului se deschise brusc şi cineva îl călcă zdravăn pe Harry.
— Scuză-mă! Ştiţi ce se întâmplă? Încă o dată, te rog să mă scuzi…
— Salut, Neville, zise Harry şi bâjbâi prin întuneric, până dădu de pelerina lui Neville.
— Harry, tu eşti? Ştii de ce ne-am oprit?
— Habar n-am! Stai jos!
Se auzi un sâsâit şi un miorlăit de durere. Şmecherilă fusese pe punctul de a fi turtit de Neville!
— O să mă duc să întreb conductorul ce se întâmplă, zise Hermione.
Harry o simţi trecând pe lângă el, auzi uşa deschizându-se, după care urmară două strigăte de durere.
— Cine e?
— Cine eşti?
— Ginny?
— Hermione?
— Ce faci tu…
— Îl căutam pe Ron…
— Intră şi stai jos!
— Ei, nu aici! Aici stau eu! strigă Harry.
— Auu! făcu şi Neville.
— Linişte! se auzi deodată o voce răguşită.
Profesorul Lupin părea să se fi trezit, în sfârşit. Harry auzi zgomote din direcţia lui. Nimeni nu mai scoase o vorbă.
Se auzi un ţăcănit şi o lumină tremurătoare umplu compartimentul. Profesorul Lupin părea să ţină în mână un mănunchi de flăcări. La lumina lor, văzură o faţă pământie, dar cu ochi vioi şi inteligenţi.
— Staţi la locurile voastre, zise el, cu aceeaşi voce răguşită, şi ridică mănunchiul de flăcări în dreptul ochilor.
Dar uşa se deschise încetişor, înainte ca profesorul Lupin să ajungă la ea.
În uşă, luminat de flăcările din mâna profesorului Lupin, stătea cineva, învăluit în pelerină. Aproape că atingea tavanul. Faţa îi era complet acoperită de glugă.
Ochii lui Harry coborâră mai jos, iar ceea ce văzu acolo făcu să i se strângă stomacul. De sub pelerină ieşea o mână pământie, umflată şi cu pielea încreţită, care semăna cu ceva care a putrezit sub apă.
Asta pentru o fracţiune de secundă, ca şi cum cel înfăşurat în manta ar fi simţit privirile lui Harry şi şi-ar fi tras repede mâna sub faldurile negre.
Apoi, acel ceva, orice ar fi fost, de sub pelerină, respiră şuierător şi prelung, ca şi cum ar fi vrut să aspire nu numai aerul dimprejur.
Un aer îngheţat se revărsă peste ei. Harry simţi că i se opreşte respiraţia. Suflul rece părea că-i pătrunde prin piele, îi ajunge în piept şi de acolo i se strecoară în inimă…
Harry dădu ochii peste cap. Nu mai vedea nimic. I se părea că se prăbuşeşte în ceva rece ca gheaţa, iar urechile îi vâjâiau, ca şi cum s-ar fi aflat sub apă. Era tras tot mai jos, iar zgomotul devenea insuportabil…
Apoi, auzi de undeva de departe ţipete îngrozite, teribile, rugătoare… Simţi nevoia să îi ajute pe cei care ţipau, implorând ajutor. Dădu să mişte mâna, dar aceasta nu îl mai asculta… O ceaţă densă îl învăluia, îi pătrundea în suflet…
— Harry, Harry, ţi-ai revenit? Cineva îl plesnea.
— Ce se…
Harry deschise ochii. Văzu mai multe lanterne îndreptate asupra lui şi simţi podeaua clătinându-se. Expresul de Hogwarts se pusese din nou în mişcare. Luminile se reaprinseseră. Ron şi Hermione erau îngenuncheaţi lângă el, iar peste capetele lor văzu privirile îngrijorate ale profesorului Lupin şi ale lui Neville. Lui Harry îi era greaţă. Când duse mâna la faţă, să-şi potrivească ochelarii pe nas, simţi o sudoare rece. Ron şi Hermione îl ajutară să se aşeze la locul lui.
— Cum te simţi? Mai bine? îl întrebă Ron îngrijorat.
— Da, mormăi Harry, uitându-se repede spre uşă.
Oribila creatură dispăruse.
— Ca s-a întâmplat? întrebă el. Unde e… creatura aceea? Cine ţipa?
— Nu ţipa nimeni, zise Ron şi mai îngrijorat.
Harry îşi roti privirile prin compartimentul luminat. Ginny şi Neville îl priveau cu ochii mari, amândoi foarte palizi.
— Dar am auzit ţipete…
O pocnitură îi făcu pe toţi să tresară. Profesorul Lupin rupea o ciocolată mare în bucăţi.
— Poftim, zise el, întinzându-i lui Harry cea mai mare bucată de ciocolată. Mănânc-o, îţi face bine.
Harry luă ciocolata, dar nu gustă din ea.
— Ce a fost arătarea aia? îl întrebă el pe profesorul Lupin.
— Un Dementor, răspunse profesorul Lupin, împărţind ciocolată la toată lumea. Unul dintre Dementorii de la Azkaban.
Toate privirile se întoarseră spre el. Profesorul Lupin mototoli hârtia de la ciocolată şi o băgă în buzunar.
— Mâncaţi, o să vă ajute, zise el. Eu mă duc să vorbesc cu conductorul, mă scuzaţi…
Trecu pe lângă Harry şi dispăru pe coridor.
— Sigur ţi-a trecut, Harry? se interesă Hermione, foarte îngrijorată şi ea.
— Nu înţeleg… Ce s-a întâmplat? întrebă Harry, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte.
— Păi, Dementorul ăla a apărut în uşă şi s-a uitat prin compartiment… sau cel puţin aşa cred, că nu i se vedea faţa… Şi tu… tu…
— Am crezut că ai o criză, zise Ron, care încă mai era speriat. Te-ai prăbuşit pe podea şi ai început să te contorsionezi…
— Iar profesorul Lupin s-a aplecat asupra ta, apoi s-a îndreptat spre Dementor şi şi-a scos bagheta, continuă Hermione. „Nici unul dintre noi nu-l ascunde pe Sirius Black sub pelerină! Pleacă!” i-a zis el. Dar cum Dementorul nu avea de gând să plece, profesorul Lupin a murmurat câteva cuvinte şi a ridicat bagheta către Dementor. Din baghetă a ieşit ceva argintiu, care s-a rotit ce s-a rotit, apoi a plutit, cumva, până a dispărut.
— A fost groaznic, exclamă Neville, cu o voce şi mai piţigăiată ca de obicei. Aţi simţit cât de rece s-a făcut când a intrat Dementorul?
— Da, şi mă simt foarte straniu, zise Ron, cutremurându-se, ca şi cum nu voi mai avea puterea să fiu vesel şi să mă bucur niciodată…
Ginny, care se cuibărise într-un colţ şi care arăta tot atât de rău, pe cât se simţea Harry, suspină încetişor. Hermione se apropie de ea şi o cuprinse pe după umeri, pentru a o linişti.
— Dar s-a mai prăbuşit cineva pe podea? întrebă Harry, cam jenat.
— Nu, răspunse Ron, privindu-l iar îngrijorat pe Harry. Ginny tremura din toate încheieturile, dar…
Harry nu înţelegea ce se întâmplase. Tremura şi se simţea slăbit, ca şi cum nu şi-ar fi revenit după o gripă puternică. Începea să-i fie şi ruşine. Cum de făcuse criza aceea, când nimeni altcineva nu se mai prăbuşise pe podea?