Profesorul Lupin se întoarse. Se opri la uşă, îşi aruncă privirile în jur şi zise, zâmbind:
— Să ştiţi că nu am otrăvit ciocolata!
Harry muşcă o bucăţică şi, spre surprinderea lui, simţi o căldură binefăcătoare, care i se revărsă până în vârful degetelor de la mâini şi de la picioare.
— Ajungem la Hogwarts în zece minute, le spuse el. Te simţi mai bine, Harry?
Harry nu îl întrebă pe profesorul Lupin cum de îi ştia numele.
— Da, murmură Harry, ruşinat de-a binelea.
Au fost tăcuţi restul călătoriei. În cele din urmă, trenul se opri la gara Hogwarts şi urmă o îmbulzeală de nedescris la coborâre. Bufniţele scoteau strigăte jalnice, pisicile mieunau, iar broasca lui Neville se chircise sub pălăria lui. Era foarte rece, iar ploaia cădea neîntrerupt în rafale îngheţate.
— Anul întâi, pe aici! se auzi o voce prea bine cunoscută. Harry, Ron şi Hermione se întoarseră şi văzură silueta gigantică a lui Hagrid, la capătul celălalt al peronului, adunându-i pe cei din primul an de studiu, care îl priveau cu ochi mari şi speriaţi, pentru a-i trece lacul spre castel.
— Ei, voi ăia trei de colo, aţi călătorit bine? strigă el peste capetele mulţimii.
Cei trei dădură din cap şi îi făcură semn cu mâna, dar fără să poată schimba nici un cuvânt cu el, deoarece mulţimea îi împingea spre ieşirea de pe peron. Harry, Ron şi Hermione merseră cu restul colegilor, până ajunseră pe un drumeag noroios, unde îi aşteptau cel puţin o sută de trăsuri. Harry îşi zise că trăsurile erau fără îndoială trase de cai invizibili, deoarece trăsura lor se puse în mişcare şi începu să hurducăie, de îndată ce se urcară în ea. Vizitiul mirosea vag a bălegar şi a paie. De când mâncase ciocolata, Harry se simţea mult mai bine, dar tot mai era slăbit. Ron şi Hermione îl priveau pe furiş, din când în când, ca şi cum s-ar fi temut ca Harry să nu leşine din nou.
În timp ce trăsura intra printr-o poartă cu două uşi magnifice, de fier forjat, flancate de două coloane care se terminau cu nişte porci mistreţi înaripaţi, Harry mai observă siluetele altor doi Dementori, care stăteau de pază, de o parte şi de alta a porţii. Un val de frig şi o senzaţie de greaţă îl cuprinse iar. Se lăsă pe perna scaunului şi închise ochii, până ce trecură de poartă.
Trăsura prinse viteză pe aleea lungă şi în pantă, care ducea la castel. Hermione îşi scosese capul pe fereastră şi privea la turnurile şi turnuleţele care se apropiau tot mai mult. În cele din urmă, trăsura se opri, iar Ron şi Hermione săriră pe alee.
În timp ce Harry cobora şi el, în urechi îi răsună o voce care se vroia mieroasă şi plină de compasiune:
— Şi chiar ai leşinat, Potter? Nu minte Poponeaţă?
Draco Reacredinţă o dădu la o parte pe Hermione şi se postă în faţa lui Harry, blocându-i drumul spre castel. Faţa îi strălucea de încântare, iar ochii îi sclipeau de răutate.
— Şterge-o, Reacredinţă, îl repezi Ron, cu fălcile încleştate.
— Ai leşinat şi tu, Weasley? întrebă Draco, în gura mare. Te-a speriat şi pe tine bătrânul Dementor?
— S-a întâmplat ceva? întrebă o voce domoală.
Era profesorul Lupin care coborâse din următoarea trăsură.
Draco îi aruncă profesorului o privire indolentă şi dispreţuitoare, uitându-se la hainele ponosite ale acestuia şi la valiza lui scâlciată.
— O, dumeavoastră eraţi, domnule profesor, zise el cu sarcasm, după care râse spre Crabbe şi Goyle, urcând împreună scările de piatră ale castelului.
Hermione îl zori din spate pe Ron şi cei trei începură şi ei să urce scările, alături de ceilalţi colegi. Intrară pe uşile gigantice, de stejar, şi ajunseră în holul de la intrare, care era luminat de torţe uriaşe. În fundal, se vedeau scările impunătoare, de marmură, care duceau spre dormitoarele de la etaj.
La dreapta, uşile erau larg deschise spre Marea Sală. Harry fu purtat de mulţime în sala magnifică, dar de-abia avu timp să arunce o privire spre tavanul vrăjit, care era întunecat şi plin de nori în seara aceea, că se şi auzi o voce stridentă:
— Potter! Granger! La mine! Amândoi!
Harry şi Hermione se întoarseră surprinşi. Era Minerva McGonagall, profesoara lor de „Transfigurări” şi şefa casei Cercetaşilor. Avea o înfăţişare severă, iar părul îi era strâns în coc. Îi privea cu ochii ei pătrunzători prin nişte ochelari cu rama pătrată. Harry îşi făcu loc prin mulţime până la ea, cu presentimente dintre cele mai rele. Întotdeauna, profesoara McGonagall avea darul să îl facă să se simtă ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce trăsnăi.
— Nu vă uitaţi aşa de speriaţi la mine, îi linişti ea. Nu vreau decât să vă spun două vorbe, în biroul meu. Tu du-te la masă, Weasley!
Ron văzu cum profesoara McGonagall îi conduce departe de mulţimea gălăgioasă.
Harry şi Hermione o urmară, traversând holul de la intrare, apoi urcară scările de marmură şi o luară de-a lungul unui coridor.
Ajunşi în biroul ei, o încăpere mică şi cu un foc primitor, profesoara McGonagall le făcu semn să ia loc. Se aşeză şi ea şi începu, fără nici un fel de altă introducere:
— Profesorul Lupin a trimis o bufniţă cu vestea că ţi-a fost rău în tren, Potter…
Dar Harry nici nu apucă să răspundă, că Madam Pomfrey năvăli în încăpere. Harry simţea cum se înroşeşte tot mai tare la faţă. Era suficient că leşinase, sau ce fusese lucrul acela, dar să se mai facă şi atâta zarvă…
— Mă simt bine, zise el. Nu am nevoie de nimic…
— Oh, iar tu! începu Madam Pomfrey, ca şi cum nu l-ar fi auzit şi privindu-l cercetător. Ce-ai mai făcut de data asta? Ceva periculos, probabil…
— Nu, Poppy, interveni profesoara McGonagall, a fost din cauza unui Dementor.
Schimbară priviri îngrijorate şi Madam Pomfrey zise dezaprobator:
— Să trimită un Dementor la şcoală…
Îşi puse mâna pe fruntea lui Harry, ca să vadă dacă nu are febră.
— E transpirat tot, continuă ea. Nu e primul care leşină… Sunt teribili Dementorii ăştia! Şi ce efect au asupra persoanelor fragile…
— Nu sunt fragil! sări Harry supărat.
— Sigur că nu eşti, dragul meu, zise Madam Pomfrey absent, luându-i pulsul.
— Ce trebuie să facă? întrebă profesoara McGonagall. Să se odihnească în camera lui sau să stea în aripa spitalului în noaptea asta?
— Dar n-am nimic! sări Harry în picioare.
Numai gândul la ce ar fi zis Draco dacă şi-ar fi petrecut noaptea la spital era o adevărată tortură pentru el.
— Nu, îi trebuie doar nişte ciocolată, zise Madam Pomfrey, care acum căuta să scruteze ochii lui Harry.
— Am mâncat deja, zise Harry. Profesorul Lupin ne-a dat la toţi câte o bucăţică.
— Da, aşa a făcut? întrebă Madam Pomfrey aprobator. În sfârşit, avem un profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, care ştie ce remedii să aplice!
— Eşti sigur că te simţi bine, Potter? întrebă profesoara McGonagall cu severitate.
— Da, răspunse Harry.
— Foarte bine, atunci, te rog să aştepţi puţin pe coridor. Vreau să-i spun două vorbe domnişoarei Granger despre orarul din trimestrul ăsta şi apoi mergem împreună la banchet.
Harry ieşi pe coridor, împreună cu Madam Pomfrey, dar ea plecă repede spre aripa castelului în care se afla spitalul, murmurând ceva. Nu avu de aşteptat decât două minute până apăru Hermione, care părea foarte fericită. Împreună cu profesoara McGonagall, coborâră iar scările de marmură, spre Marea Sală.