Îi întâmpină o mare de coifuri negre şi ascuţite. La mesele lungi ale fiecărei case, stăteau studenţi cu feţe strălucitoare, la lumina lumânărilor care pluteau prin aer. Profesorul Flitwick, un vrăjitor scund, cu o claie de păr, scotea afară din Marea Sală Jobenul Magic şi scăunelul cu trei picioare.
— Oh, am pierdut ceremonialul de Sortare, se plânse Hermione.
Noii elevi de la Hogwarts erau repartizaţi în case după ce puneau pe cap Jobenul Magic, care se gândea puţin şi striga în gura mare la ce casă se încadra mai bine fiecare student (Cercetaşi, Astropufi, Ochi-de-Şoim şi Viperini). Profesoara McGonagall se îndreptă spre locul ei de la masa profesorilor, în timp ce Harry şi Hermione se duceau, cât puteau mai discret, la masa Cercetaşilor. Toţi se uitau la ei şi cei mai mulţi arătau spre Harry. Oare povestea cu leşinul circulase chiar atât de repede?
Harry şi Hermione se aşezară la stânga şi la dreapta lui Ron, pe locurile pe care acesta le păstrase pentru ei.
— Ce a vrut? îl întrebă Ron pe Harry.
Harry începu să-i spună despre ce fusese vorba, dar se opri imediat, fiindcă directorul se ridicase să-şi ţină discursul de început de an.
Deşi foarte bătrân, profesorul Dumbledore dădea întotdeauna impresia de multă energie. Avea păr lung, nins, şi barbă argintie, ochelari în formă de semilună şi un nas foarte coroiat. Era considerat drept cel mai mare vrăjitor al veacului, dar nu din cauza aceasta îl respecta Harry atât de mult. Nu puteai să nu ai încredere în Dumbledore, şi Harry, văzându-l la masa profesorilor, se simţi pentru prima oară liniştit după întâlnirea cu Dementorul, recăpătându-şi calmul.
— Fiţi bine veniţi! începu el, lumina lumânărilor făcându-i barba şi mai strălucitoare. Începe un nou an la Hogwarts şi vreau să vă spun câteva lucruri şi, cum unul dintre ele este cât se poate de serios, este mai bine să vi-l spun acum, ca să vă puteţi apoi bucura de excelentul nostru banchet…
Dumbledore îşi drese glasul şi continuă:
— Aşa cum aţi aflat deja, după verificarea pe care au făcut-o în Expresul de Hogwarts, şcoala noastră găzduieşte un grup de Dementori, aflaţi aici cu însărcinări din partea Ministerului Magiei.
Făcu o pauză şi Harry îşi aduse aminte că domnul Weasley spusese că Dumbledore nu fusese prea încântat de cererea Ministrului Magiei ca Dementorii să păzească şcoala.
— Se află la porţile castelului şi cred că nu este nevoie să vă spun că nimeni nu are voie să iasă din castel fără permisiune. Dementorii nu pot fi păcăliţi cu trucuri şi şmecherii sau cu pelerine care te fac invizibil, zise el, sec, moment în care Harry şi Ron schimbară priviri semnificative. Natura Dementorilor nu le permite să asculte rugăminţi sau să accepte scuze. De aceea, vă avertizez în mod foarte serios să nu le daţi motive să vă facă vreun rău. Le atrag atenţia mai ales Perfecţilor şi noilor noştri Şefi de Promoţie, la fete şi la băieţi, să aibă grijă ca nu cumva cineva să le joace feste Dementorilor.
Percy, care stătea la câteva scaune depărtare de Harry, îşi umflă pieptul şi privi în jurul lui cu aplomb. Dumbledore făcu o altă pauză şi, văzându-l atât de serios, nimeni nu se clinti şi nici nu scoase vreo vorbă.
— Şi acum, o veste mai plăcută. Vreau să le urâm bun venit celor doi profesori noi, care ni se vor alătura anul acesta. Mai întâi, vi-l prezint pe domnul Lupin, care a fost atât de amabil să preia postul de profesor de „Apărare contra Magiei Negre”.
Se auziră câteva aplauze răzleţe, fără prea mare entuziasm. Numai cei care se aflaseră în acelaşi compartiment cu profesorul Lupin aplaudară cu frenezie. Harry era şi el printre aceştia. Hainele profesorului Lupin arătau şi mai jerpelite, în comparaţie cu robele elegante ale celorlalţi profesori.
— Uită-te la Plesneală! şuieră Ron în urechea lui Harry.
Profesorul Plesneală, care le preda „Poţiunile”, se uita insistent la profesorul Lupin. Toată lumea ştia că Plesneală vâna de mult postul de profesor de „Apărare contra Magiei Negre”, dar Harry fu surprins de expresia care se citea pe faţa acestuia. Nu mai era furie, ci pur şi simplu ură. Harry cunoştea prea bine acea expresie, doar o vedea ori de câte ori lui Plesneală îi cădeau privirile asupra lui.
— În legătură cu cea de-a doua numire, continuă Dumbledore şi aplauzele firave pentru profesorul Lupin încetară cu totul, îmi pare rău să vă anunţ că profesorul Kettleburn, fostul profesor de „Grija pentru creaturile magice”, a ieşit la pensie. Mă bucur însă să vă anunţ că locul său va fi luat de nimeni altul decât de însuşi Rubeus Hagrid, care a fost de acord să preia această funcţie, pe lângă îndatoririle sale de păstrător al cheilor şi paznic al vânatului.
Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la alţii, muţi de uimire, după care se alăturară aplauzelor furtunoase, mai ales de la masa Cercetaşilor. Harry se ridică să-l vadă mai bine pe Hagrid, care se înroşise tot de emoţie şi stătea cu privirile plecate, ascunzându-şi zâmbetul larg în barba neagră şi deasă.
— Trebuia să ne fi închipuit! exclamă Ron. Cine altcineva ne-ar fi recomandat o carte care muşcă?
Harry, Ron şi Hermione se opriră ultimii din aplauze. În timp ce profesorul Dumbledore îşi relua discursul, îl văzură pe Hagrid ştergându-şi pe furiş o lacrimă, cu faţa de masă.
— Păi, cred că asta ar fi totul, făcu Dumbledore. Să înceapă ospăţul!
Farfuriile şi cupele din faţa lor se umplură pe dată cu mâncare şi băuturi răcoritoare. Simţindu-se brusc lihnit de foame, Harry se repezi la bucatele apetisante şi începu să mănânce.
Se încinse un ospăţ pe cinste. Marea Sală răsuna de râsete şi de zăngănitul cuţitelor şi al furculiţelor. Harry, Ron şi Hermione se bucurară totuşi când banchetul de primire se sfârşi, fiindcă acum puteau vorbi cu Hagrid. Ştiau prea bine ce însemna pentru Hagrid să devină profesor. Hagrid nu era vrăjitor cu drepturi depline. Fusese exmatriculat în anul III de studii, pentru o abatere pe care n-o comisese el, de fapt. Anul trecut, Harry, Ron şi Hermione reuşiseră să lămurească lucrurile şi să îl absolve de orice vină. În cele din urmă, când se topiră din farfurii şi ultimele bucăţele de plăcintă de dovleac, Dumbledore anunţă că era timpul să meargă în dormitoare, iar ei atât aşteptau.
— Felicitări, Hagrid! zise Hermione, de cum se apropiară de masa profesorilor.
— Şi totul, numa' datorită vouă, zise Hagrid, ştergându-se pe şerveţel. Nici nu-mi vine să cred… mare om… Dumbledore… Imediat ce profesorul Kettleburn şi-a anunţat demisia, a venit la coliba mea… Doar ştiţi că asta mi-am dorit întotdeauna…
Copleşit de emoţie, Hagrid îşi ascunse faţa în şerveţel şi profesoara McGonagall îi expedie repede pe cei trei prieteni.
Harry, Ron şi Hermione se grăbiră să urce alături de ceilalţi colegi scările de marmură şi, foarte obosiţi acum, să străbată coridoare lungi şi să urce multe alte trepte, spre intrarea secretă în dormitoarele din Turnul Cercetaşilor. Când ajunseră, portretul doamnei foarte grase, îmbrăcată în roz, îi întrebă:
— Parola?
— Vin, vin acum! se auzi din spate glasul lui Percy. Noua parolă este „Fortuna Major”!
— Oh, nu! se plânse Neville, care avea mereu probleme în a-şi aminti parola.
Trecură prin gaura din tablou, apoi prin camera de zi a Cercetaşilor, după care băieţii şi fetele se duseră fiecare spre dormitoarele lor. Harry urcă scările în spirală, fără să se gândească la nimic, decât că era foarte fericit că se întorsese la Hogwarts. Ajunseră în sfârşit în dormitorul lor circular, cu patru paturi, şi Harry se simţi într-adevăr acasă.