Capitolul VI
GHEARE ŞI FRUNZE DE CEAI
Primul de care dădură cu ochii Ron, Harry şi Hermione, a doua zi când coborâră la micul dejun în Marea Sală, fu Draco Reacredinţă, care părea că le spunea mai multor Viperini o poveste foarte distractivă. Când trecură pe lângă ei, Draco se prefăcu apucat de o criză de convulsii, spre marele haz al celorlalţi.
— Ignoră-i, zise Hermione, care se afla în spatele lui Harry. Nu merită…
— Hei, Potter, strigă Pansy Parkinson, o fată de la Viperini, cu faţa ca de mops. Potter, vin Dementorii! Buhuhuuu!
Harry se lăsă să cadă într-un scaun de la masa Cercetaşilor, alături de George Weasley.
— Orarul celor din anul III, zise George, întinzându-le nişte liste. Harry, ce-i cu tine?
— Reacredinţă, îl informă Ron, aşezându-se în partea cealaltă a lui George şi aruncând priviri crunte spre masa Viperinilor.
George se uită şi el într-acolo, la timp să-l vadă pe Draco prefăcându-se că leşină.
— Ce bufon, făcu George, plictisit. N-o mai făcea atât pe viteazul aseară, când a venit Dementorul şi în partea noastră de tren. A venit fuga în compartimentul nostru, nu-i aşa, Fred?
— Aproape că făcuse pe el, întări şi Fred, privind dispreţuitor spre Draco.
— Nici eu nu eram în apele mele, admise George. Îngrozitori, Dementorii ăştia…
— Parcă simţeai că-ţi pătrunde frigul în oase, nu-i aşa?
— Da, dar voi n-aţi leşinat, zise Harry, şoptit.
— Nu te mai gândi la asta, îl îmbărbăta George. Tata a trebuit să se ducă o dată la Azkaban — îţi aminteşti, Fred? — şi ne-a zis că a fost cel mai înfiorător loc, pe unde a mers vreodată. A venit acasă slăbit şi tremurând din toate încheieturile… Dementorii sug, pur şi simplu, fericirea din jurul lor. Mulţi prizonieri înnebunesc din cauza asta.
— Ei lasă, că mai vedem noi dacă o să mai râdă atât, după primul meci de Vâjthaţ, zise Fred. Cercetaşii contra Viperinilor, primul meci al campionatului, n-aţi uitat, nu?
Singura dată când s-au înfruntat direct, într-un meci de Vâjthaţ, Draco a ieşit şifonat rău. Simţindu-se cât de cât mai vesel, Harry îşi luă în farfurie cârnăciori şi roşii înăbuşite.
Hermione examina noul orar.
— O, ce bine! exclamă ea. Începem chiar de azi câteva noi materii.
— Hermione, zise Ron, uitându-se peste umărul ei şi încruntându-se, cred că ţi-au greşit orarul. Ai peste zece ore pe zi, nu e posibil… Nu e timp suficient.
— Mă descurc eu, zise Hermione. Am aranjat cu doamna profesoară McGonagall.
— Dar, uite, numai în dimineaţa asta! nu se lăsă Ron. Ora nouă, ora de „Previziuni despre viitor”. Şi mai jos, tot ora nouă, „Studiul despre Încuiaţi”… Şi, uite, (Ron se aplecă şi mai mult asupra orarului, nevenindu-i să creadă), mai jos, tot ora nouă, „Aritmanţia”! Eu ştiu că eşti grozavă, Hermione, dar nici chiar aşa! Cum o să faci să fii în trei locuri deodată?
— Ei şi tu, făcu Hermione. Bineînţeles că n-o să fiu în trei locuri în acelaşi timp…
— Atunci, cum…
— Dă-mi şi mie marmelada, te rog, zise Hermione.
— Dar…
— Ron, şi ce-ţi pasă ţie dacă orarul meu e… puţin cam încărcat? îl repezi Hermione. Ţi-am zis doar că am aranjat cu doamna profesoară McGonagall!
Tocmai atunci, în Marea Sală intră Hagrid, îmbrăcat în jacheta lui din blană de cârtiţă şi ţinând în mâna lui enormă un dihor mort.
— Cum vă simţiţi? întrebă el, în drum spre masa profesorilor. Azi avem prima oră împreună. Imediat după prânz! Am timp să pregătesc totul până atunci. Sper să iasă bine… Prima lecţie… Eu, profesor… Oh!…
Zâmbi spre ei, mergând spre masa profesorilor, încă legănând dihorul în mână.
— Mă întreb ce vrea să pregătească până la prânz, se miră Ron, cu o undă de nelinişte în glas.
Marea Sală începu să se golească, pe măsură ce elevii şi profesorii plecau la ore. Ron se uită pe orarul lui.
— Ar trebui să plecăm, ora de „Previziuni despre viitor” se ţine în Turnul de Nord. Ne ia vreo zece minute ca să ajungem acolo.
Terminară de mâncat în grabă, îşi luară la revedere de la Fred şi de la George şi se îndreptară spre holul de la intrare. Când trecură pe lângă masa Viperinilor, Draco se maimuţări iar, prefăcându-se că îi venea să leşine. Hohotele Viperinilor îl urmăriră pe Harry până ajunse în hol.
Drumul până în Turnul de Nord a durat mult. Deşi petrecuseră doi ani la Hogwarts, nu vizitaseră niciodată Turnul de Nord.
— Trebuie să fie vreo scurtătură, intră Ron în panică, atunci când terminară de urcat al şaptelea rând de trepte şi ajunseseră într-un culoar necunoscut, unde nu se afla nimic, în afară de un tablou mare şi de un snop de iarbă, agăţat pe perete.
— Cred că trebuie să o luăm pe aici, zise Hermione, arătând spre un culoar care se deschidea în partea dreaptă.
— Nu se poate, făcu Ron. Încolo e sudul. Uite, se vede şi un pic din lac.
Harry se uita la tablou. Acesta înfăţişa un ponei cenuşiu şi gras, care îşi băgase botul în iarba de pe perete şi păştea nepăsător. Harry se obişnuise ca personajele picturilor de la Hogwarts să îşi părăsească ramele şi să se viziteze între ele, dar, ori de câte ori avea prilejul, se oprea să le admire. La puţin timp, în pictură îşi făcu apariţia un cavaler în armură, scund şi masiv, care îşi căuta poneiul. După petele de iarbă proaspete, de la genunchii pantalonilor săi, se vedea clar că tocmai căzuse de pe cal.
— Aha! începu el să urle, când îi văzu pe Ron, pe Harry şi pe Hermione. Cine sunteţi voi, netrebnicilor, care îndrăzniţi să-mi încălcaţi teritoriul? Sau poate aţi venit să vă distraţi pe socoteala mea, fiindcă am căzut, ei? Scoateţi sabia imediat, vă provoc la duel!
Se uitau uimiţi la cavalerul scund şi caraghios, care îşi scosese sabia şi o agita violent prin aer, ţopăind în sus şi în jos. Dar, cum sabia era prea lungă pentru el, la o mişcare greşită, îşi pierdu echilibrul şi căzu cu faţa la pământ.
— Ai păţit ceva? întrebă Harry, îngrijorat şi apropiindu-se de tablou.
— Înapoi, fanfaron nesuferit! Înapoi, nemernicule!
Cavalerul puse mâna iar pe sabie şi o folosi ca să se sprijine de ea şi să se ridice din iarbă, dar lama se înfipse adânc în pământ, şi oricât s-a străduit el nu a mai fost în stare să o tragă afară. În cele din urmă, se lăsă iar în genunchi şi îşi ridică viziera ca să îşi şteargă faţa transpirată.
— Noi căutăm Turnul de Nord, zise Harry, profitând de oboseala cavalerului. Nu cumva ştiţi dumneavoastră drumul?
— O expediţie de cercetare! strigă vesel cavalerul şi furia i se topi pe dată, clănţănindu-şi armura. Urmaţi-mă, prieteni, şi promit să găsim drumul împreună sau să pierim până la unul!
Mai trase o dată de sabie, dar nu reuşi să o clintească din pământ, şi încercă să încalece poneiul, dar fără succes.
— Pe jos, atunci! zise el. La drum, bravi cavaleri şi preafrumoasă domniţă!
Şi dispăru imediat pe coridor, prin partea stângă a tabloului. Se luară după el, ghicind drumul după zgomotul armurii. Din când în când, reuşeau să îl şi vadă cum alerga înainte, din tablou în tablou.
— Capul sus, curaj, bravii mei, continua el să strige, greul de-abia acum începe!
Reuşiră să îl vadă plecându-se în faţa unui grup de doamne în crinolină, într-un tablou de la baza unei scări în spirală.
Gâfâind din greu, Harry, Ron şi Hermione urcară în fugă treptele în spirală, simţind că ameţesc tot mai tare, până când auziră murmur de voci, deasupra capetelor şi înţeleseră că ajunseseră unde trebuia.