— La revedere! îl auziră pe cavaler, care acum se afla lângă nişte călugări cu înfăţişări sinistre. Drum bun, camarazii mei de arme! Şi dacă vreodată o să aveţi nevoie de o inimă vitează şi de o sabie de oţel, nu ezitaţi să apelaţi la Sir Cadogan!
— Da, mulţumim, aşa o să facem, strigă Ron, iar după ce cavalerul dispăru iar din tablou adăugă: Dacă o să avem nevoie de cineva deranjat la cap!
Urcară şi ultimele câteva trepte şi ajunseră pe un culoar mic şi îngust, unde se adunase deja întreaga clasă. Nu exista nici o uşă pe pereţii acestui culoar. Ron îi făcu semn lui Harry spre o trapă circulară cu o plăcuţă de alamă, de pe tavan.
— Sybil Trelawney, citi Harry ce scria pe plăcuţă. Profesoară de „Previziuni despre viitor”. Şi cum o să ajungem acolo?
Ca şi cum ar fi fost un răspuns la întrebarea lui, trapa se deschise brusc şi o scară argintie se desfăşură până la picioarele lui Harry. Toţi rămaseră tăcuţi.
— După tine, zise Ron, ironic, aşa că Harry trebui să urce primul.
Harry ajunse în cea mai stranie sală de curs pe care o văzuse vreodată, ceva între o mansardă şi o ceainărie demodată. În clasă, erau înghesuite cel puţin douăzeci de mese rotunde. În jurul meselor, se aflau fotolii, acoperite cu huse de creton, şi perne moi, aşezate direct pe podea. În clasă era o lumină difuză, purpurie. Draperiile erau trase la ferestre, iar veiozele de la fiecare masă erau acoperite cu câte o eşarfă de un roşu închis. Era foarte cald, iar focul care ardea în cămin degaja şi un miros puternic, cam greţos. Pe foc era aşezat un ceainic mare, de cupru. Pe policioarele care se întindeau de-a lungul întregului perete circular se aflau pene prăfuite, cioturi de lumânări, zeci de pachete jerpelite de cărţi de joc, nenumărate globuri de cristal şi o mulţime de ceşcuţe de ceai.
Ron şi restul clasei se adunară în jurul lui Harry, vorbind pe şoptite.
— Dar profa, unde este? întrebă Ron.
Din umbră, se auzi deodată o voce domoală şi misterioasă.
— Bine aţi venit, zise vocea. Ce fericire să vă văd, în cele din urmă, în lumea fizică, reală.
La prima impresie, Harry fu convins că vede o insectă mare şi strălucitoare.
Profesoara Trelawney apăru în lumina focului şi cu toţii văzură că era foarte slabă.
Ochelarii ei cu dioptrii foarte mari îi măreau şi mai mult ochii, şi aşa destul de bulbucaţi. Profesoara avea pe umeri un şal străveziu, cu paiete, şi o mulţime de lănţişoare şi şiraguri de mărgele îi atârnau în jurul gâtului ca un fus. Pe braţe avea fel de fel de brăţări, iar pe degete, o puzderie de inele.
— Staţi, copii, luaţi loc, zise ea, în timp ce elevii se cocoţau în fotolii sau se cufundau în pernele moi.
Harry, Ron şi Hermione se aşezară împreună, în jurul unei mese rotunde.
— Bine aţi venit la cursul pentru prezicerea viitorului, zise profesoara Trelawney, care se aşeză într-un fotoliu din faţa focului. Sunt profesoara Trelawney. Probabil că nu m-aţi mai văzut până acum, fiindcă eu sunt convinsă că, dacă mă găsesc prea des în mijlocul lumii agitate din şcoală, îmi slăbeşte puterea Ochiului Interior.
Nimeni nu făcu nici un comentariu la acea extraordinară declaraţie. Profesoara Trelawney îşi aranja şalul cu delicateţe şi continuă:
— Deci v-aţi hotărât să alegeţi „Previziuni despre viitor”, cea mai dificilă dintre artele magice. Trebuie să vă previn de la început că, dacă nu aveţi darul de a vedea dincolo de lucrurile palpabile, acel Ochi Interior, nu prea o să pot să vă învăţ mare lucru. Cărţile nu vă pot duce prea departe în cazul ăsta…
La aceste cuvinte, Ron şi Harry se uitară unul la altul, semnificativ, şi apoi la Hermione.
— Mulţi vrăjitori, oricât de talentaţi ar fi ei la transformări sau la dispariţii misterioase, nu pot desluşi tainele viitorului, continuă profesoara Trelawney, ochii ei enormi urmărind cu atenţie feţele îngrijorate din faţa ei. Este un Har oferit doar unora — foarte puţini — dintre noi. Ţie, băiete (şi se uită spre Neville), ce-ţi mai face bunica?
— Cred că bine, se bâlbâi Neville, tremurând nervos.
— Eu nu aş fi prea sigură dacă aş fi în locul tău, zise profesoara Trelawney, lumina focului făcând să îi sclipească cerceii de smarald.
Lui Neville i se puse un nod în gât Profesoara Trelawney continuă:
— Anul acesta vom vorbi despre metodele de bază în arta prezicerii viitorului. În primul trimestru, vom învăţa să citim în frunzele de ceai. Următorul trimestru va II dedicat ghicitului în palmă. Apropo, draga mea (şi se uită spre Parvati Patil), teme-te de omul cu părul roşu!
Parvati îi aruncă o privire îngrozită lui Ron, care stătea chiar lângă ea, şi îşi întoarse capul în partea cealaltă.
— În trimestrul trei, continuă profesoara Trelawney, vom învăţa să ghicim în globul de cristal. Asta numai dacă terminăm cu semnele prevestite de limbile de foc. Din păcate, cursurile vor II întrerupte în februarie, din cauza unei epidemii serioase de gripă. Chiar şi eu îmi voi pierde vocea, din cauza ei. În jurul Paştelui, cineva dintre noi ne va părăsi pentru totdeauna.
Se lăsă o tăcere apăsătoare, în urma acestei preziceri, dar profesoara Trelawney păru să nu îşi fi dat seama de acest lucru.
— Draga mea, zise ea către Lavander Brown, care era cea mai aproape şi se făcuse mică în fotoliul ei, vrei să-mi dai şi mie ceainicul acela de argint?
Lavander răsuflă uşurată, se ridică şi luă de pe raft ceainicul uriaş, pe care îl puse pe masa din faţa profesoarei Trelawney.
— Mulţumesc, draga mea. Şi, apropo, lucrul acela, de care te temi atât, se va întâmpla într-o vineri, pe şaisprezece octombrie.
Lavander începu să tremure.
— Acum, vă rog să vă împărţiţi pe perechi. Luaţi câte o ceşcuţă de ceai şi veniţi la mine să vă pun ceai în ea. Aşezaţi-vă apoi şi beţi tot, până rămân doar frunzele pe fundul ceştii. Răsuciţi ceaşca de trei ori, apoi întoarceţi-o cu faţa în jos, pe farfurioară. Aşteptaţi până se usucă puţin şi apoi daţi-i ceaşca partenerului, ca să o interpreteze. La paginile cinci şi şase din cartea „Desluşirea viitorului”, veţi găsi câteva indicaţii despre cum trebuie să „citiţi” modelele formate de frunze. Eu o să mă plimb printre voi, ajutându-vă şi dându-vă indicaţii. O, dragul meu (şi îl prinse pe Neville de braţ), vrei să fii bun ca, după ce o să spargi prima ceşcuţă, să-ţi alegi alta dintre cele albastre? Astea roz îmi plac foarte mult…
Şi aşa se întâmplă! De cum se apropie Neville de raft, se şi auzi un zgomot de porţelan spart! Profesoara Trelawney se repezi cu mătura şi făraşul să strângă cioburile.
— Da, aşa cum îţi spuneam, dragul meu, ia acum o ceşcuţă albastră… Mulţumesc…
Harry şi Ron merseră să li se umple ceştile, după care se întoarseră la masa lor. Se opăriră la limbă, în încercarea de a bea ceaiul cât mai repede. Învârtiră frunzele în ceşcuţă, aşa cum fuseseră instruiţi, apoi întoarseră ceaşca pe dos şi o aşezară pe farfurioara ei.
— Aşa, zise Ron şi amândoi deschiseră cartea la paginile cinci şi şase. Să vedem ce o să „citeşti” în ceaşca mea!
— Nişte chestii maronii şi scârboase, râse Harry.
Mirosul greu din încăpere îl făcea să se simtă somnoros şi îi amorţea simţurile.
— Deschideţi-vă minţile, dragii mei, strigă profesoara Trelawney din penumbră, şi încercaţi să vedeţi ce e dincolo de frunze!