— Sper că nu, zise Ron, fără să poată mânca nici el.
Harry se uită la masa Viperinilor. Mai mulţi Viperini, printre care şi Crabbe, şi Goyle, discutau ceva aprins. Harry era convins că îşi pregăteau propria lor versiune despre felul în care fusese rănit Draco.
— Ei, nu se poate spune că prima noastră zi înapoi la Hogwarts n-a fost o zi plină de aventuri, zise Ron sumbru.
Se duseră în camera de zi a Cercetaşilor, încercând să-şi facă temele primite la ora de „Transfigurări”. Dar nu le stătea deloc capul la ele şi îşi aruncau mereu ochii pe fereastră.
— Se vede lumină la fereastra lui Hagrid, zise Harry, deodată.
Ron se uită la ceas.
— Dacă ne grăbim, putem da o fugă până la el, e încă devreme…
— Nu ştiu dacă e bine, zise Hermione şi Harry îi surprinse privirea aţintită asupra lui.
— Dar am voie să mă plimb în curtea castelului! zise Harry, arătându-i că a priceput. Sirius Black nu poate trece de Dementori, nu?
Aşa că îşi puseră caietele deoparte şi se îndreptară spre gaura din portret, bucuroşi că nu întâlniră pe nimeni în cale, mai ales că nu erau chiar siguri că aveau voie să iasă la ora aceea.
Iarba era încă umedă şi părea neagră în penumbra amurgului. Ajunseră la uşa colibei lui Hagrid, bătură la uşă şi o voce ursuză îi pofti înăuntru.
Hagrid stătea la masa lui de lemn, într-o bluză cu mâneci scurte. Colţ, câinele său credincios, stătea cu capul pe genunchii lui. Dintr-o privire, văzură că Hagrid băuse mult. În faţa lui se afla o cană mare aproape cât o găleată, iar Hagrid părea să-şi poată concentra cu greu privirile asupra lor.
— Record, nu? întrebă el, când îi recunoscu. Cred că n-a mai existat profesor la Hogwarts, care să fie în funcţie doar o zi…
— Dar n-ai fost concediat încă, încercă să-l încurajeze Hermione.
— Da, încă, bine zici, făcu Hagrid, necăjit la culme, şi mai sorbind o gură din ce era în cana din faţa lui. Dar… în curând… după ce Reacredinţă o să-i spună…
— Cum se mai simte? întrebă Ron, aşezându-se. Nu era grav, nu-i aşa?
— Madam Pomfrey şi-a dat toată silinţa, dar el tot mai geme, plin de bandaje…
— Se preface! sări Harry. Madam Pomfrey poate vindeca orice. Aţi văzut doar cum a făcut să-mi crească oasele la loc, anul trecut. Draco o să exagereze însă cât o să poată!
— Probabil că au fost anunţaţi şi guvernatorii şcolii, până acum, zise Hagrid, trist. Or să spună că am vrut să mă dau mare… că trebuia să las Hipogrifii pentru mai târziu… să încep cu Trirâmele sau cu ceva de genul ăsta… Dar am vrut să fie ceva interesant, să vă placă… Oh, e numai vina mea…
— E vina lui Draco! exclamă Hermione cu multă hotărâre.
— Noi suntem martori, completă şi Harry. Doar ne-ai spus că Hipogrifii atacă imediat ce sunt insultaţi! E vina lui că nu te-a ascultat! O să-i spunem lui Dumbledore ce s-a întâmplat de fapt.
— Da, nu fi îngrijorat, Hagrid, zise şi Ron, noi suntem de partea ta!
Lacrimi grele se iviră la colţurile ochilor lui negri. Se repezi la Harry şi la Ron şi îi îmbrăţişă cu toată forţa, gata să le frângă oasele.
— Ajunge cât ai băut, Hagrid, îi zise Hermione. Luă cana de pe masă şi se duse să o verse afară.
— Da, probabil că are dreptate, făcu Hagrid, dându-le drumul din îmbrăţişare.
Harry şi Ron se îndepărtară de Hagrid, clătinându-se şi masându-şi coastele. Hagrid se duse după Hermione. De afară, se auzi un pleoscăit puternic.
— Ce-a făcut? o întrebă Harry, îngrijorat, pe Hermione, care se întorcea cu cana goală.
— Şi-a băgat capul în butoiul cu apă rece, zise fata, punând cana deoparte.
Hagrid intră în colibă, cu apa picurându-i din pletele lungi şi din barbă, încercând să se şteargă la ochi.
— Aşa e mai bine, cum fac câinii, zise el şi scutură din cap, stropindu-i pe toţi. A fost foarte drăguţ din partea voastră că aţi venit să mă vedeţi. Chiar aveam nevoie de…
Hagrid se opri brusc, holbându-se la Harry, ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama că se afla în coliba lui.
— Ce-i cu tine aici? urlă el, speriindu-i de erau gata să o ia la fugă. Nu ştii că nu ai voie să ieşi din castel, după ce se întunecă? Şi voi doi? Cum de l-aţi lăsat?
Hagrid se repezi spre Harry, trăgându-l spre uşă.
— Hai! zise el supărat. Vă duc eu la castel. Şi să nu mai veniţi la mine după ce se înserează! Nu merit atâta atenţie!
Capitolul VII
BONGUL DIN DULAP
Draco nu mai apăru la ore până marţea următoare, dimineaţa târziu, mult după ce începuse ora de „Poţiuni”, pe care Cercetaşii şi Viperinii o făceau împreună. Apăru în clasa din pivniţă, dându-şi o groază de ifose, cu mâna bandajată şi susţinută de o eşarfă. Juca teatru, după părerea lui Harry, ca şi cum ar fi fost un erou supravieţuitor al unei bătălii aprige.
— Cum te simţi? îl întrebă Pansy Parkinson plină de compătimire. Te doare rău?
— Da, destul, răspunse el, făcând o grimasă de durere, dar Harry îl văzu făcându-le cu ochiul lui Crabbe şi lui Goyle când Pansy se uită în altă parte.
— Bine, ia loc, zise Plesneală condescendent.
Cu priviri complice, Harry şi Ron îl maimuţăriră pe profesor. Lor nu li s-ar fi adresat niciodată aşa, dacă ar fi întârziat la ore. Dar Draco avea regim privilegiat la orele lui Plesneală, care era şeful casei Viperinilor şi întotdeauna îşi favoriza elevii.
În acel moment, preparau o nouă poţiune, „Intrarea la Apă”. Draco îşi aşeză ceaunul în apropiere de Harry şi de Ron, aşa că îşi pregăteau ingredientele la aceeaşi masă.
— Domnule, se văită Draco, am nevoie de ajutor, nu pot tăia rădăcinile astea de margarete. Din cauza mâinii, ştiţi…
— Weasley, fă bine şi taie-i şi lui rădăcinile, zise Plesneală, fără să ridice privirea.
Ron se făcu roşu ca racul la faţă.
— N-ai nimic la mână, îi zise el printre dinţi lui Draco. Draco îi zise peste masă:
— Weasley, ai auzit doar ce-a zis domnul profesor, taie-mi şi mie rădăcinile!
Ron puse mâna pe cuţit şi tăie de mântuială rădăcinile, astfel încât acestea erau de diferite dimensiuni.
— Domnule profesor, strigă Draco, Weasley şi-a bătut joc de rădăcinile mele!
Plesneală se apropie de masă, se uită la rădăcini, apoi îi aruncă lui Ron unul dintre zâmbetele lui neplăcute, de sub părul lui negru, lung şi slinos.
— Fă schimb de rădăcini cu Reacredinţă, Weasley! porunci el.
— Dar, domnule…
Ron îşi petrecuse ultimul sfert de oră ca să taie cu migală rădăcinile, să fie de dimensiuni egale.
— În momentul ăsta! mai zise Plesneală, cu cel mai ameninţător ton posibil.
Ron împinse rădăcinile sale, frumos tăiate, spre Draco, apoi puse iar mâna pe cuţit.
— Acum aş avea nevoie de ajutor ca să decojesc smochina asta zbârcită, zise iar Draco, abia stăpânindu-şi râsul.
— Potter, fă bine şi decojeşte-i-o! strigă Plesneală la Harry, aruncându-i privirea aceea încărcată de ură, pe care o păstra numai pentru el.
Harry luă smochina, în timp ce Ron se chinuia să îndrepte ce se mai putea la rădăcini. Harry o decoji în grabă şi i-o aruncă lui Draco peste masă, fără să zică nici un cuvânt. Draco arboră rânjetul său bine cunoscut, mai larg ca niciodată.
— Ţi-ai văzut prietenul în ultimul timp? întrebă el. Pe Hagrid, vreau să spun…
— Nu te priveşte pe tine, îl repezi Ron, în locul lui Harry.