Şi Hermione se repezi spre Marea Sală.
— N-ai şi tu impresia că Hermione ne ascunde ceva? îl întrebă Ron pe Harry.
Profesorul Lupin nu era în clasă când ajunseră la ora de „Apărare contra Magiei Negre”. Se aşezară, îşi scoaseră cărţile, penele şi pergamentele şi începură să trăncănească între ei, când uşa se deschise şi apăru profesorul Lupin. Le aruncă un zâmbet vag şi îşi puse pe catedră geanta uzată de vreme. Arăta la fel de jerpelit ca de obicei, dar mai sănătos ca atunci când îl văzuseră în tren, de parcă s-ar fi bucurat de câteva mese copioase.
— Bună ziua, le zise el. Vă rog să vă puneţi cărţile în genţi, astăzi vom avea o lecţie practică. Nu aveţi nevoie decât de baghetele magice.
Schimbară priviri curioase între ei, în timp ce îşi puneau cărţile la loc. Nu mai avuseseră niciodată vreo lecţie practică la „Apărare contra Magiei Negre”, dacă nu puneau la socoteală lecţia de anul trecut, când Gilderoy, fostul lor profesor, adusese în clasă o colivie cu zâne şi le dăduse drumul, invitându-i apoi să încerce să le bage la loc în colivie.
— Acum, zise profesorul Lupin, după ce văzu că au terminat, urmaţi-mă, vă rog!
Uimiţi, dar curioşi, se sculară şi îl urmară pe profesorul Lupin afară din clasă. El îi conduse pe coridoarele lungi şi pustii. La o cotitură, elevii îl văzură pe Peeves, strigoiul, care plutea prin aer, cu capul în jos, şi se chinuia să astupe cu gumă de mestecat broasca unei uşi.
Peeves nu le dădu nici o atenţie, dar când îl văzu pe profesorul Lupin începu să cânte unul dintre cântecele lui răutăcioase:
— Lunaticul Lupin, tra-la-la, lunaticul Lupin, a-ha-ha-ha! Deşi era de obicei grosolan şi greu de stăpânit, faţă de profesori avea totuşi un oarecare respect. Se uitară toţi repede spre profesorul Lupin, să vadă dacă înghiţea obrăznicia aceea. Spre surprinderea lor, acesta continua să zâmbească.
— Dacă aş fi în locul tău, Peeves, zise el, zâmbind amabil, aş scoate guma din gaura cheii. Profesorul Filch n-o să poată intra în camera lui…
Filch era supraveghetor la Hogwarts. Avea un temperament imposibil, de vrăjitor ratat, şi mereu se războia cu studenţii şi cu Peeves.
Peeves nu-i dădu nici o atenţie şi scuipă, arogant, o căpşună. Oftând, profesorul Lupin îşi scoase bagheta.
— O să vedeţi acum o vrajă nu prea spectaculoasă, dar foarte utilă! le zise el, peste umăr. Fiţi atenţi!
Ridică bagheta la nivelul umărului şi o îndreptă spre Peeves, după care zise: „BUFPOC!”
Cu viteza unui glonţ, bucata de chewing-gum ieşi din gaura cheii şi se îndreptă spre nara stângă a lui Peeves, care se răsuci în loc şi se făcu nevăzut, blestemând de mama focului.
— Extraordinar, domnule! zise Dean Thomas cu multă admiraţie.
— Mulţumesc, Dean, zise profesorul Lupin, punând bagheta la loc. Mergem mai departe?
Porniră iar la drum, de data asta privindu-l cu mult mai mult respect pe profesorul jerpelit. Îi conduse pe un alt coridor şi se opriră chiar în faţa cancelariei.
— Intraţi, vă rog, zise profesorul Lupin, deschizându-le uşa şi dându-se puţin la o parte ca să intre ei.
Cancelaria, o cameră lungă, cu scaune desperecheate, era goală, cu excepţia unui singur profesor: Plesneală, care stătea într-un fotoliu scund. Când cancelaria se umplu de elevi, se întoarse spre ei. Ochii îi sclipeau cu dispreţ.
— Lasă deschis, Lupin, zise el. Prefer să nu fiu martor la asta!
Se sculă şi traversă cancelaria, cu roba fluturând în urma lui. La uşă, se răsuci pe călcâie şi zise:
— Probabil că nu te-a pus în gardă nimeni, Lupin, dar în clasa asta există un Neville Poponeaţă. Te sfătuiesc să nu-i dai nimic greu de făcut. Asta, dacă nu cumva stă lângă el domnişoara Granger să-i picure instrucţiuni în ureche.
Neville se făcu roşu ca focul. Harry îl fulgeră cu privirea pe Plesneală. Era suficient că-şi bătea joc de Neville la orele lui, nu mai era nevoie să-l facă de râs şi în faţa altor profesori. Profesorul Lupin ridică din sprâncene.
— Tocmai mă pregăteam să-l rog pe Neville să mă ajute, zise el, şi sunt sigur că o să se descurce de minune!
Faţa lui Neville se făcu (dacă era posibil!) şi mai roşie. Plesneală îşi strânse buzele, dar ieşi trântind uşa după el.
— Să începem, zise profesorul Lupin, conducându-i spre partea din spate a cancelariei, unde nu se afla altceva decât un dulap vechi, în care îşi ţineau profesorii hainele.
Când profesorul Lupin se apropie de dulap, acesta făcu o mişcare bruscă şi se trânti de perete.
— Nu vă temeţi, zise profesorul Lupin, văzându-i pe câţiva că făcuseră un pas înapoi. E doar un Bong în interior.
Mulţi arătau ca şi cum asta era ceva de care trebuia să le fie teamă. Neville îi arunca profesorului Lupin priviri terorizate, iar Seamus Finnigan vedea acum clar cum cineva învârtea mânerul uşii dulapului.
— Bongilor le plac spaţiile închise, întunecoase, continuă profesorul Lupin, cum ar fi dulapurile, spaţiile de sub paturi sau de sub chiuvete… Am întâlnit unul căruia îi plăcea să locuiască în interiorul ceasului unui bunicuţ. Acesta din dulap s-a mutat aici ieri şi i-am cerut permisiunea directorului să mă lase să exemplific cu anul III felul în care poate fi anihilat şi izgonit. Desigur că prima întrebare care vă vine în minte este: „Ce-i aia un Bong?”
Hermione ridică imediat mâna.
— Este ceva care îşi poate schimba forma după dorinţă! Oricum, în ceva despre care ştie că îngrozeşte cel mai mult persoana în faţa căreia se arată.
— Nici eu n-aş fi putut să vă explic mai bine, făcu profesorul Lupin, spre fericirea Hermionei. Bongul din dulapul de faţă nu are încă nici o formă, fiindcă nu ştie cine va deschide uşa şi, deci, în ce se va transforma. Nimeni nu ştie cum arată un Bong când este singur, dar oricine îi va da drumul o să dea cu ochii de ce se teme el cel mai tare. Asta înseamnă că avem un mare avantaj asupra lui, zise profesorul Lupin, părând să nu ia în seamă expresia îngrozită a lui Neville. Ai înţeles, Harry?
Să încerci să răspunzi cu Hermione alături, care nu avea linişte, cu mâna ridicată cât mai sus, era o mare aventură, dar Harry se aventură.
— Păi, începu el, fiindcă suntem atât de mulţi, nu ştie încă ce formă să ia.
— Exact! zise profesorul Lupin şi Hermione lăsă mâna jos, puţin dezamăgită. Cel mai bine este să nu fiţi singuri, când aveţi de-a face cu un Bong. Atunci, se zăpăceşte, nu ştie ce să facă. În ce să se transforme, într-un cadavru fără cap sau într-un melc carnivor? Am văzut o dată un Bong care, încercând să sperie doi oameni deodată, s-a transformat numai pe jumătate în melc carnivor, de care nu s-a speriat nimeni. Vraja care pune la punct un Bong este foarte simplă, dar necesită mare putere de concentrare. Lucrul care îl dă gata pe un Bong este râsul. Ceea ce trebuie să faci este să-l forţezi să se preschimbe în ceva hazliu.
— Să facem exerciţii, fără baghetă, deocamdată. Spuneţi după mine: „Ridiculus!”
— Ridiculus! strigă clasa în cor.
— Bine, zise profesorul Lupin, foarte bine… Din păcate, asta a fost partea uşoară. Numai cuvântul în sine, nu este de ajuns. Şi aici, intervii tu, Neville.
Dulapul tresări din nou, dar nu atât de mult ca Neville, care înainta spre dulap, ca şi cum s-ar fi dus la spânzurătoare.
— Perfect, Neville, îl încurajă profesorul Lupin. Mai întâi, ce zici tu că te înspăimântă cel mai tare?