Dar nimeni nu părea să-şi fi dat seama de acest lucru.
— Ai văzut ce i-am făcut Harpiei? întreba Seamus.
— Şi mâinii aceleia scârboase, zicea Dean, fluturându-şi propria mână.
— Şi cum arăta Plesneală cu pălăria!
— Mă întreb de ce se teme profesorul Lupin de globul acela, făcu Lavander gânditoare.
— A fost cea mai frumoasă oră de „Apărare contra Magiei Negre” pe care am avut-o vreodată, nu-i aşa? întrebă Ron emoţionat, în timp ce se îndreptau spre locul unde îşi lăsaseră genţile.
— Pare un profesor foarte bun, zise Hermione, dar tare aş fi vrut şi eu să mă confrunt cu Bongul…
— Şi în ce s-ar fi transformat pentru tine? întrebă Ron, ironic. Într-o lucrare de nota nouă si nu de zece?
Capitolul VIII
FUGA FEMEII GRASE DIN TABLOU
În scurt timp, „Apărarea contra Magiei Negre” deveni materia favorită a majorităţii elevilor. Numai Draco şi banda lui de gorile aveau ceva de cârtit împotriva profesorului Lupin.
— Uitaţi-vă ce haine are, zicea el, când profesorul Lupin trecea pe lângă el. Se îmbracă la fel ca spiriduşii noştri de casă!
Dar nimănui nu-i păsa că hainele profesorului Lupin erau decolorate şi cârpite. Următoarele lui lecţii au fost la fel de interesante ca şi prima. După Bongi, au studiat Pălăriile Roşii, fiinţe asemănătoare spiriduşilor, foarte rele, care apăreau acolo unde se făceau vărsări de sânge, în hrubele castelelor sau pe câmpurile de bătălie, căsăpindu-i pe cei învinşi. Au trecut apoi la Carpi, care trăiau în apă şi semănau cu maimuţele, numai că erau acoperiţi cu solzi. Aveau gheare lungi, gata să înhaţe pe oricine le încălca teritoriul.
Harry ar fi dorit să îi placă la fel de mult şi celelalte materii. Cele mai îngrozitoare erau orele de „Poţiuni”. Plesneală era mai răzbunător ca niciodată şi toată lumea ştia de ce. Zvonul că Bongul luase forma lui şi felul în care îl îmbrăcase Neville, cu hainele bunicii lui, se răspândise în toată şcoala cu viteza fulgerului. Lui Plesneală întâmplarea nu i se părea deloc hazlie. Ochii i se îngustau cu răutate, ori de câte ori auzea numele profesorului Lupin, iar pe Neville îl teroriza mai rău ca niciodată.
Harry ajunsese să fie îngrozit şi de orele profesoarei Trelawney, din camera ei misterioasă din turn, unde descifrau semne şi simboluri. Încerca să evite pe cât putea să o privească direct, ca să nu-i vadă ochii plini de lacrimi, ori de câte ori se uita la el. Nu avea cum să o placă pe profesoara Trelawney, deşi majoritatea colegilor o tratau cu un respect vecin cu veneraţia. Parvati Patil şi Lavander Brown obişnuiau să-i facă vizite şi în pauzele de prânz şi întotdeauna se întorceau de la ea cu aere de superioritate, ca şi cum ele ar fi ştiut lucruri pe care ceilalţi nu le ştiau. În acelaşi timp, când i se adresau lui Harry, vorbeau cu el blând şi cu multă condescendenţă, ca şi cum acesta s-ar fi aflat pe patul de moarte.
Nimănui nu îi plăceau orele de „Grija pentru creaturile magice”, care, după aventurile din prima zi, deveniseră foarte plictisitoare. Asistau acum la ore nesfârşite despre Trirâme, care erau cele mai plicticoase fiinţe vii.
— De ce să ne pierdem timpul cu ele? se revolta Ron, după încă o oră în care tăiase salată şi o băgase pe gâtul subţirel al Trirâmelor.
Dar la sfârşitul lui octombrie, Harry începu să se ocupe cu altceva, mult mai plăcut, care compensa insatisfacţia de până atunci. Se apropia Campionatul de Vâjthaţ şi Oliver Baston, căpitanul echipei Cercetaşilor, îi convocă într-o seară de marţi la o întrunire, pentru a discuta tacticile de joc în viitorul campionat.
Erau şapte jucători într-o echipă de Vâjthaţ: trei înaintaşi, care aveau sarcina de a înscrie goluri, adică de a introduce balonul (cam cât o minge de fotbal) într-unui din coşurile înalte de circa un metru şi jumătate, de la capetele terenului, doi prinzători, echipaţi cu măciuci serioase, care trebuiau să abată şi să trimită departe baloanele-ghiulea (două mingi mai mici, negre şi grele, care atacau jucătorii), un portar, care avea grijă ca balonul să nu intre în coş, şi un căutător, care avea sarcina cea mai grea dintre toţi, aceea de a depista şi a prinde hoţoaica aurie (o minge mică, aurie, de mărimea unei alune), eveniment cu care se încheia jocul, adăugând alte o sută cincizeci de puncte la scorul de până atunci echipei care reuşea să o prindă prima.
Oliver Baston, care avea şaptesprezece ani, era în anul VII (şi ultimul!) la Hogwarts. Se simţea în vocea lui un fel de disperare, în momentul în care li se adresă celorlalţi coechipieri, în vestiarele de la marginea terenului de Vâjthaţ.
— Este ultima noastră şansă — a mea, vreau să spun — de a câştiga Campionatul de Vâjthaţ, le spuse el, păşind nervos prin faţa lor, dintr-o parte în alta. O să termin şcoala anul ăsta, n-o să mai am alt prilej de a câştiga. Cercetaşii nu au mai câştigat deloc în ultimii şapte ani. E adevărat, am avut şi ghinion, rănirile din Campionatul de anul trecut…
Baston înghiţi cu greu, ca şi cum amintirile îi readuseseră un nod în gât.
— Dar cu toţii ştim prea bine că avem o echipă a naibii de bună, cea mai bună din şcoală! zise el, lovind cu pumnul în palma celeilalte mâini, în ochi aprinzându-i-se iar scânteia aceea de dorinţă fierbinte. Avem trei super-înaintaşi…
Şi Baston arătă spre Alicia Spinnet, Angelina Johnson şi spre Katie Bell.
— Avem doi prinzători imbatabili…
— Opreşte-te, Oliver, ne faci să ne ruşinăm, ziseră Fred şi George Weasley, într-un glas, pretinzând că li se înroşiseră obrajii.
— Şi avem un căutător care n-a ratat niciodată hoţoaica aurie! mai zise Baston, uitându-se la Harry cu un fel de mândrie furioasă. Şi mai sunt şi eu, desigur!
— Da, şi noi suntem de părere că eşti foarte bun, Oliver, zise George.
— Un portar dat naibii! făcu Fred.
— În ultimii doi ani, îşi reluă Baston discursul, numele nostru ar fi trebuit să fie gravat pe Cupa Campionatului de Vâjthaţ. De când îl avem pe Harry în echipă, am zis că totul e floare la ureche. Şi totuşi n-am obţinut Cupa… Anul ăsta e ultima noastră şansă de a ne înscrie numele pe Cupă…
Baston le vorbise cu multă pasiune şi hotărâre, încât nici măcar Fred şi George nu mai făcură glume.
— Oliver, fii liniştit, zise Fred, anul ăsta Cupa e a noastră!
— O să reuşim, Oliver, îl asigură şi Angelina.
— Cu certitudine, adăugă şi Harry.
Mai hotărâtă ca niciodată, echipa Cercetaşilor îşi începu antrenamentele, de trei ori pe săptămână. Vremea era tot mai rece şi mai ploioasă, zilele se scurtaseră, dar nici noroiul, nici vântul, nici ploaia nu reuşiră să clatine hotărârea lui Harry ca echipa lor să câştige în cele din urmă cupa de argint.
Într-o seară, când se întoarse de la antrenament în camera de zi a Cercetaşilor, obosit, dar mulţumit de felul în care se desfăşurase antrenamentul, Harry îi găsi pe toţi agitaţi şi emoţionaţi…
— Ce s-a întâmplat? îi întrebă el pe Ron şi pe Hermione, care stăteau în cele mai bune fotolii, lângă foc, şi terminau nişte hărţi la „Astronomie”.
— Primul week-end la Hogsmeade, zise Ron, arătând spre un bileţel de pe vechea tablă cu anunţuri. La sfârşitul lui octombrie, de Halloween.
— Excelent, făcu Fred, care intrase imediat după Harry, prin gaura din portret. Trebuie să merg la „Zonko”, aproape că mi s-au terminat Bomboanele Urât-mirositoare!
Harry se lăsă într-un fotoliu de lângă Ron, dispărându-i toată buna dispoziţie. Hermione observă imediat.