— Lasă, Harry, îl consolă ea, sunt sigură că data viitoare o să poţi merge şi tu. O să-l prindă pe Sirius Black curând. Deja a fost văzut o dată…
— Black nu e aşa de prost să încerce ceva tocmai la Hogsmeade, zise Ron. Întreab-o pe profesoara McGonagall dacă îţi dă voie să vii şi tu, Harry. Cine ştie peste câte secole o fi „data viitoare”!
— Ron! îl certă Hermione. Harry trebuie să stea în şcoală, doar ştii…
— Nu se poate să fie singurul din anul III care să rămână în şcoală, susţinu Ron în continuare. Du-te şi întreab-o pe doamna profesoară, Harry!
— Da, cred că o să mă duc, zise Harry, luându-şi inima în dinţi.
Hermione deschise gura să spună ceva, dar în momentul acela îi ateriză în poală Şmecherilă. Din gură îi atârna un păianjen mare şi urât.
— Chiar trebuie să mănânce chestiile astea în faţa noastră? întrebă Ron scârbit.
— Deşteptul meu, îl lăudă Hermione. Şi l-ai prins tu singurel?
Şmecherilă mestecă încet-încet păianjenul, privindu-l obraznic pe Ron.
— Aşa, încurajează-l să stea pe lângă noi, sări Ron. Doar ştii că Pungaşul doarme în geanta mea!
Harry începu să caşte. Îi era foarte somn, dar trebuia să-şi termine şi el harta la „Astronomie”. Îşi trase geanta în faţa lui, scoase cerneala şi pana şi începu să deseneze.
— Poţi să o copiezi pe a mea, dacă vrei, îi zise Ron lui Harry, arătându-i harta.
Hermione, care era împotriva copiatului, îşi strânse buzele, dar nu zise nimic. Şmecherilă continua să se uite ţintă la Ron şi să-şi mişte vârful cozii lui stufoase. Apoi, fără de veste, făcu un salt.
— Au! strigă Ron, trăgându-şi geanta în care îşi înfipsese Şmecherilă ghearele. Jos! Dă-i drumul, animal nesuferit!
Degeaba încerca Ron să tragă geanta din ghearele lui, Şmecherilă se prinsese bine de ea şi mieuna şi scuipa sălbatic.
— Ron, să nu-i faci ceva! strigă Hermione.
Toţi cei din camera de zi a Cercetaşilor priveau amuzaţi scena. Ron învârtea geanta, cu Şmecherilă cu tot, iar Pungaşul fu azvârlit afară.
— PRINDE ANIMALUL! urlă Ron la Hermione, în timp ce Şmecherilă dăduse drumul la ce mai rămăsese din geantă şi acum îl vâna pe Pungaşul.
George Weasley se întinse să-l prindă, dar nu reuşi.
Pungaşul se strecură printre zeci de perechi de picioare şi se ascunse sub un dulap. Şmecherilă se opri în faţa dulapului, se lăsă pe burtă şi începu să dea furios cu laba din faţă pe sub dulap, încercând să-l scoată de acolo pe Pungaşul.
Ron şi Hermione se grăbiră într-acolo. Hermione îl apucă pe Şmecherilă de mijloc şi îl feri din calea lui Ron. Ron se lăsă şi el pe burtă şi, cu multă dificultate, reuşi să-l tragă pe Pungaşul afară, apucându-l de vârful cozii.
— Uită-te şi tu la el, zise Ron furios, arătându-i-l pe Pungaşul, e numai pielea şi osul, bietul de el. Să ţii monstrul ăla departe de noi!
— Şmecherilă n-are de unde să ştie că nu e bine ce face, îi luă Hermione apărarea. Toate pisicile vânează şoareci, nu?
— E ceva straniu cu animalul ăsta, zise Ron, luptându-se să-şi convingă şobolanul să intre în buzunarul lui. A auzit când am spus că Pungaşul este în geantă!
— Prostii! zise Hermione. L-a mirosit! Altfel cum crezi că…
— Motanul ăsta are ceva cu Pungaşul, ascultaţi-mă pe mine! continuă Ron, fără să ţină seama că cei din jur începuseră să chicotească. Pungaşul a fost primul aici! Şi e bolnav!
Ron plecă din camera de zi şi începu să urce scările spre dormitoarele băieţilor.
A doua zi, lui Ron tot nu-i trecuse supărarea pe Hermione. Abia îi adresă câteva cuvinte pe tot drumul spre ora de „Ierbologie”, deşi el, Harry şi Hermione lucrau împreună la acelaşi proiect ştiinţific, cu Pufopăstăi.
— Cum se mai simte Pungaşul? întrebă Hermione, timid, în timp ce curăţau plantele de Pufopăstăi şi puneau boabele strălucitoare într-o găleată de lemn.
— Se ascunde sub salteaua de la patul meu şi tremură de mama-focului, asta face, zise Ron, nervos, şi vărsă găleata, împrăştiind boabele pe pământul din seră.
— Hei, ai grijă, Weasley, sări profesoara Lăstar, în timp ce boabele înfloreau sub ochii lor.
Următoarea oră aveau „Transfigurări”. Harry, care se hotărâse să ceară permisiunea profesoarei McGonagall de a merge la Hogsmeade, împreună cu toţi colegii lui, aştepta la coadă, în urma tuturor, ca să intre în clasă, tot gândindu-se cum s-o abordeze pe profesoară. Deodată, se întâmplă ceva la capătul din faţă al cozii.
Lavander Brown părea că plânge. Parvati Patil o ţinea de mijloc şi le explica ceva lui Seamus Finnigan şi lui Dean Thomas, care o ascultau foarte serioşi.
— Ce-i cu tine, Lavander? întrebă Hermione, când ea, Harry şi Ron se apropiară de grupul curioşilor.
— A primit o scrisoare de acasă, prin care este anunţată că iepuraşul ei favorit a murit, şopti Parvati. L-a mâncat o vulpe!
— Oh, îmi pare rău, Lavander, o compătimi Hermione.
— Trebuia să-mi închipui, suspină Lavander. Ştiţi ce zi e azi?
— Păi…
— Vineri, şaisprezece octombrie! „Lucrul acela, de care te temi atât, se va întâmpla într-o vineri, pe şaisprezece octombrie”, cită ea. Vă amintiţi? Doamna profesoară Trelawney a avut dreptate!
Toată clasa se adunase acum în jurul ei. Seamus dădu din cap, îngrijorat. Hermione ezită puţin, apoi îndrăzni să o întrebe:
— Te temeai tu cel mai tare că pe Binky o să-l mănânce o vulpe?
— Ei, nu că o să-l mănânce o vulpe, zise Lavander, privind-o cu reproş pe Hermione, dar mă temeam să nu moară!
— Oh, zise Hermione şi făcu o pauză, ezitând iar. Şi Binky… era bătrân?
— Nu, nu, era pui, zise Lavander, suspinând. Parvati o luă pe după umeri.
— Dar de ce ţi-era frică să nu moară? insistă Hermione. Parvati o privi iar cu reproş.
— Păi, să o luăm logic, zise Hermione şi se întoarse cu faţa spre restul colegilor. Binky nici măcar n-a murit azi. Astăzi a primit Lavander vestea — Lavander începu iar să se jelească — şi e clar că nu se temea de asta, fiindcă vestea a fost un şoc pentru ea!
— Las-o în pace, Lavander, se băgă şi Ron, pentru ea nu contează animalele favorite ale altor persoane…
Din fericire, profesoara McGonagall deschise uşa în acel moment, altfel, după privirile fioroase pe care şi le aruncau Ron şi Hermione, cine ştie unde s-ar fi ajuns! Intrară în clasă şi se aşezară de o parte şi de alta a lui Harry şi nu îşi adresară nici un cuvânt cât dură lecţia.
Harry nu se hotărâse încă în ce fel să înceapă, când se auzi clopoţelul care anunţa sfârşitul orei, dar profesoara McGonagall aduse ea însăşi vorba despre Hogsmeade.
— Un moment, vă rog, le zise ea, văzându-i că se pregăteau să plece. Deoarece eu sunt şefa casei voastre, vă rog să-mi prezentaţi învoirile pentru a merge la Hogsmeade, până la Halloween. Nu aveţi învoiri, nu mergeţi, să fie clar!
Neville ridică mâna.
— Vă rog, doamnă profesoară, eu cred că mi-am pierdut…
— Bunica ta mi-a trimis-o direct mie, Neville, zise profesoara McGonagall. A crezut că aşa e mai sigur. Ei bine, asta e tot, puteţi pleca!
— Întreab-o acum, şopti Ron la urechea lui Harry.
— Dar…, începu Hermione.
— Du-te, Harry, îl îndemnă Ron cu încăpăţânare. Harry aşteptă până nu mai rămase decât Ron, apoi se duse la catedră.
— Da, Potter? Harry respiră adânc.