— Doamnă profesoară, începu el, unchiul şi mătuşa mea au… Eh… uitat să-mi semneze învoirea…
Profesoara McGonagall îl privi insistent prin ochelarii ei pătraţi, dar nu zise nimic.
— Aşa că… ce credeţi… aş putea şi eu… să merg la Hogsmeade?
Profesoara McGonagall, cu privirile în pământ, îşi aranja hârtiile de pe catedră.
— Mi-e teamă că nu, Potter, ai auzit ce am spus. N-aveţi învoiri, nu mergeţi! Astea-s regulile!
— Dar, doamnă profesoară, doar ştiţi că unchiul şi mătuşa mea sunt Încuiaţi… Nu înţeleg ei prea bine despre ce este vorba… Hogsmeade… învoirea… şi alte chestii, zise Harry, susţinut de înclinările din cap ale lui Ron. Dacă îmi daţi voie dumneavoastră…
— Dar eu nu-ţi dau voie! zise ea scurt şi îşi băgă hârtiile într-un sertar. Formularul spune clar că părintele sau tutorele sunt cei care pot semna învoirea.
Se întoarse şi îl privi. Lui Harry i se păru că vede ceva ciudat în ochii ei. Să fi fost milă?!
— Îmi pare rău, Potter, dar ăsta e ultimul meu cuvânt! Haide, du-te, o să întârzii la ora următoare!
Nu mai era nimic de făcut. Ron o făcu de două parale pe profesoara McGonagall, ceea ce o necăji pe Hermione.
— Nu-i nimic, orice rău spre bine, zise Hermione, ceea ce îl înfurie şi mai tare pe Ron.
Harry trebui să îndure toată ora următoare să-i audă pe toţi vorbind emoţionaţi despre excursia la Hogsmeade şi unde or să se ducă mai întâi, odată ajunşi acolo.
— Dar mai e şi petrecerea de Halloween, doar ştii, încercă Ron, cu un ultim efort, să-l înveselească pe Harry.
— Da, făcu Harry a lehamite, ce să spun…
Petrecerea de Halloween era ceva super, dar Harry s-ar fi bucurat să participe la ea a doua zi, după ce se întorcea la Hogwarts, împreună cu prietenii lui. Nimeni nu reuşi să-l bine dispună pe Harry, oricât se strădui. Dean Thomas, care mânuia grozav pana, se oferi să falsifice semnătura Unchiului Vernon, dar, deoarece Harry îi spusese deja profesoarei McGonagall că nu are semnătura lui, oferta cădea. Ron sugeră, nu prea convins, pelerina care îl făcea invizibil, dar Hermione respinse cu hotărâre ideea, amintindu-le că Dumbledore le spusese că Dementorii puteau să vadă prin ea. Percy avu cea mai slabă contribuţie, încercând să-l consoleze.
— S-a făcut atâta caz de Hogsmeade, zise el, cu seriozitate, dar te asigur, Harry, că nu e aşa precum se zice. Da, desigur, magazinul cu dulciuri e grozav, dar „Zonko” e de-a dreptul periculos. Şi conacul „Urlet în noapte” merită întotdeauna să fie văzută, dar în afară de astea, nu pierzi nimic.
În dimineaţa de Halloween, se sculă şi merse la micul dejun împreună cu ceilalţi. Se simţea total deprimat, deşi făcea tot posibilul să mascheze lucrul acesta.
— O să-ţi aducem o mulţime de dulciuri, când ne întoarcem de la „Lorzii mierii” zise Hermione, neştiind ce să mai facă de mila lui.
— Da, un munte, întări şi Ron.
În faţa dezamăgirii lui Harry, Ron şi Hermione uitaseră cearta lor provocată de Şmecherilă.
— Nu vă faceţi griji pentru mine, zise Harry cu un ton care lui i se părea foarte degajat. Ne întâlnim la petrecerea de Halloween. Distracţie plăcuţă!
Îi conduse în holul de la intrare, unde Filch, îngrijitorul, stătea la uşă şi îi verifica pe o listă interminabilă, privindu-i bănuitor pe toţi şi asigurându-se că nimeni dintre cei fără învoire nu încerca să se strecoare pe lângă el.
— Rămâi aici, Potter? întrebă Draco, flancat de Crabbe şi de Goyle. Ţi-e frică să nu fie vreun Dementor, cumva?
Harry nu-l băgă în seamă, urcând singur scările de marmură. O luă pe coridoarele pustii, îndreptându-se spre Turnul Cercetaşilor.
— Parola? întrebă doamna grasă din tablou, trezindu-se brusc din moţăială.
— Fotuna Major, zise Harry absent.
Gaura din portret se deschise şi el trecu prin ea, ajungând în camera de zi a Cercetaşilor. Era plină cu elevi din anul I şi II sau elevi mai mari care merseseră de atâtea ori la Hogsmeade, încât nu-i mai tenta.
— Harry! Harry! Salut, Harry!
Era Colin Creevey, un băiat din anul II care era căzut în admiraţie în faţa lui Harry şi nu pierdea nici un prilej să stea de vorbă cu el.
— Nu te-ai dus şi tu la Hogsmeade, Harry? De ce? Ştii ce, zise Colin şi privi mândru spre colegii lui, nu vrei să vii să stai cu noi?
— Nu, Colin, mulţumesc, zise Harry care n-avea chef deloc să stea în mijlocul unei mulţimi care să se holbeze la fruntea lui şi să-i admire cicatricea. Trebuie să mă duc la bibliotecă, am de făcut nişte lucrări.
După asta, nu îi rămase altceva de făcut, decât să facă stânga împrejur şi să plece iar prin gaura din portret.
— Nu ştiu de ce m-ai mai trezit acum un minut, zise doamna grasă, cât se poate de arţăgoasă, dându-i drumul lui Harry să treacă iar prin gaura din portret.
Amărât, Harry cutreieră coridoarele spre bibliotecă, dar pe la jumătatea drumului se răzgândi — nu avea chef de studiu — şi o luă pe coridorul din dreapta. Dădu nas în nas cu Filch, care verificase ultimii elevi care mergeau la Hogsmeade.
— Ce faci aici? pufni Filch bănuitor.
— Nimic! răspunse Harry, cât se poate de adevărat de altfel.
— Nimic! făcu Filch, ridicând din umeri iritat. Să i-o spui lu' mutu'! Unde te furişezi aşa, de unul singur? De ce nu te-ai dus şi tu la Hogsmeade, împreună cu ceilalţi să cumperi Bomboane Urât-mirositoare, Praf de scărpinat sau Viermi gelatinoşi?
Harry ridică din umeri.
— Du-te imediat în camera de zi a Cercetaşilor! îl repezi Filch, petrecându-l cu privirea până ce Harry dispăru după colţ.
Dar Harry nu se întoarse în camera de zi. Urcă scările cu gând să meargă la hambarul unde stăteau bufniţele, s-o vadă pe Hedwig. Mergea alene pe coridor, când o voce dintr-o camera zise:
— Harry?!
Harry se uită să vadă cine vorbise şi îl văzu pe profesorul Lupin, în uşa biroului său.
— Ce faci aici? întrebă profesorul Lupin, cu o voce mult diferită de cea a lui Filch. Unde sunt Ron şi Hermione?
— Hogsmeade, zise Harry laconic, căutând să pară indiferent.
— Aaa, făcu profesorul Lupin şi se gândi câteva clipe, uitându-se la Harry. De ce nu intri puţin? Tocmai mi s-a trimis un Fluidem, pentru viitoarea lecţie.
— Un ce? întrebă Harry.
Îl urmă pe Lupin, în biroul acestuia. Într-un colţ, se vedea un bazin mare, cu apă. O creatură de un verde bolnăvicios şi cu coarne mici şi ascuţite stătea cu faţa lipită de peretele de sticlă al bazinului. În acelaşi timp, îşi îndoia şi îşi întindea degetele lungi şi subţiri.
— Un demon de apă, răspunse profesorul Lupin la întrebarea lui Harry. Nu o să avem mari probleme cu ăsta, acum că am avut deja de-a face cu Carpii. Şmecheria e să-l faci să-şi slăbească strânsoarea. Ai observat ce degete are, anormal de lungi? Puternice, dar foarte fragile.
Fluidemul îşi arătă colţii, apoi se ascunse într-un colţ, după nişte alge.
— Vrei un ceai? îl întrebă el pe Harry, îndreptându-se spre ceainic. Eu tocmai îmi pregăteam unul.
— Da, mulţumesc, zise Harry, stânjenit.
Lupin atinse de câteva ori ceainicul cu bagheta şi imediat pe gura ceainicului ieşiră aburi.
— Stai jos, îl invită profesorul Lupin, luând capacul de pe o cutie prăfuită. Am doar pliculeţe de ceai, dar cred că te-ai săturat de… frunze de ceai!