Fusese o seară atât de frumoasă, încât buna dispoziţie a lui Harry nu dispăru nici când Draco îi strigă batjocoritor:
— Hei, Potter, Dementorii îţi transmit salutări!
Harry, Ron şi Hermione plecară împreună cu colegii lor către Turnul Cercetaşilor, dar când ajunseră pe culoarul care ducea la portretul doamnei grase, îl văzură înconjurat de o mulţime de lume.
— De ce oare nu intră nimeni? întrebă Ron curios.
Harry privi pe deasupra capetelor. Gaura din tablou părea închisă.
— Lăsaţi-mă să trec, vă rog, zise Percy şi păşi înainte, plin de importanţă.
— Ce se întâmplă, de ce nu intraţi? se auzi vocea lui Percy. Nu se poate să fi uitat parola… Daţi-mi voie, eu sunt Şeful de promoţie…
Apoi, se lăsă o tăcere de moarte. Începând din faţă, un fior străbătu coada până la ultimul om. Deodată, se auzi vocea brusc îngrijorată a lui Percy:
— Să se ducă cineva să-l aducă pe domnul profesor Dumbledore. Repede!
Toţi ridicau sau întorceau capetele. Cei de la coadă ajunseseră să stea pe vârfuri de-acum.
— Ce se întâmplă? întrebă Ginny, care tocmai sosise.
Într-o clipă, apăru profesorul Dumbledore, făcându-şi loc până la portret. Cercetaşii se dădură la o parte să-i facă loc, iar Harry, Ron şi Hermione profitară ca să se apropie şi ei, să vadă mai bine despre ce era vorba.
— O, Doamne! exclamă Hermione şi îl apucă pe Harry de braţ.
Doamna cea grasă dispăruse, iar tabloul ei era sfâşiat cu sălbăticie, pe podea zăcând bucăţi de pânză pictată. O porţiune mare din tablou fusese smulsă, pur şi simplu.
Dumbledore aruncă o privire sumbră tabloului distrus. Se întoarse în loc şi îi văzu pe profesorii McGonagall, Lupin şi Plesneală, venind în fugă spre el.
— Trebuie s-o găsim! zise Dumbledore. Minerva, te rog să te duci la Filch şi să-l pui să caute în toate picturile, până o găseşte pe doamna grasă.
— Aţi vrea voi! se auzi un chicotit răutăcios.
Era Peeves, strigoiul, care zbura pe deasupra capetelor, afişând o figură plină de încântare, aşa cum făcea întotdeauna când se producea vreo catastrofă.
— Ce vrei să spui, Peeves? întrebă Dumbledore calm şi Peeves îşi mai pierdu din rânjet.
Nu îndrăznea să întindă coarda cu Dumbledore. Îşi luă o figură mieroasă, care era chiar mai neplăcută ca rânjetul lui, şi zise:
— Vai, domnule director, păcat de ea… Se ascunde ca să nu fie văzută în halul în care e. Am văzut-o alergând ca o apucată, din peisaj în peisaj, pe coridorul de la etajul patru. Se ascundea după fiecare copac şi plângea de ţi se rupea inima, biata de ea…
Peeves era însă departe de a fi convingător în compasiunea lui.
— A spus cine a făcut aşa ceva? întrebă Dumbledore, cu aceeaşi voce calmă.
— O, da, domnule profesor, spuse el cu o voce care prevestea explozia. S-a supărat foarte tare pe ea când nu l-a lăsat să intre.
Veni deasupra lui Dumbledore şi adăugă, privindu-l printre picioare:
— Are un temperament îngrozitor Sirius Black ăsta!
Capitolul IX
CRUNTA ÎNFRÂNGERE
Profesorul Dumbledore îi trimise pe Cercetaşi înapoi, în Marea Sală, unde se întâlniră, zece minute mai târziu, şi cu ceilalţi din celelalte case. Astropufii, Cercetaşii, Ochii-de-şoim şi Viperinii, cu toţii aveau priviri nedumerite.
— Împreună cu toţi profesorii, le zise Dumbledore, imediat ce profesoara McGonagall şi profesorul Flitwick închiseră uşile Marii Săli, am de gând să cercetez amănunţit castelul. Teamă mi-e că, pentru propria voastră siguranţă, va trebui să dormiţi aici în noaptea asta. Vreau ca Perfecţii să stea de gardă la intrări, iar de voi o să răspundă Şefii de promoţie, de la băieţi şi de la feţe. Orice neregulă trebuie să mi se aducă la cunoştinţă fără întârziere, mai zise el, uitându-se la Percy, care se agita plin de importanţă şi nu îşi mai încăpea în piele de mândrie.
Profesorul Dumbledore făcu o pauză, dar, când aproape să iasă din Marea Sală, adăugă:
— Oh, da… o să aveţi nevoie de…
Cu o simplă mişcare de baghetă, dădu mesele la o parte şi le ridică la perete, iar cu altă mişcare de baghetă umplu Marea Sală cu saci de dormit pufoşi.
— Somn uşor, le zise Dumbledore, închizând uşa după el. Marea Sală începu să vuiască. Cercetaşii le spuneau celorlalţi ce se întâmplase.
— Toată lumea, în sacii de dormit! strigă Percy. Hai, terminaţi cu vorba. În zece minute, stingerea!
— Să rămânem împreună, le zise Ron lui Harry şi Hermionei.
Luară trei saci de dormit şi se duseră într-un colţ.
— Credeţi că Black mai este în castel? şopti Hermione îngrijorată.
— După cum se vede, Dumbledore aşa crede, zise Ron.
— Ce noroc am avut că a încercat să intre în noaptea asta, zise Hermione, în timp ce intrau îmbrăcaţi în sacii de dormit şi îşi scoteau coatele afară, pregătindu-se să stea de vorbă. Singura noapte când nu eram în turn…
— Probabil că a pierdut noţiunea timpului, fiind mereu pe fugă, zise Ron. A uitat că este noaptea de Halloween, altfel ar fi dat buzna aici.
Hermione se cutremură.
În jurul lor, toată lumea se întreba acelaşi lucru: cum reuşise să intre în castel.
— Probabil că este maestru în Apariţii, îşi dădu cu părerea cineva de la Ochi-de-Şoim, aproape de ei. S-a materializat aşa, pur şi simplu, din senin!
— Probabil că era şi deghizat, interveni în discuţie un Astropuf din anul V.
— Sau ar fi putut să intre în zbor, sugeră Dean Thomas.
— Pentru numele lui Dumnezeu, izbucni Hermione, uitându-se supărată la Ron şi la Harry. Oare eu sunt singura care am citit „Hogwarts. Scurtă istorie”?
— Probabil, făcu Ron. De ce?
— Deoarece castelul este protejat nu numai de pereţi, de mult mai multe, aşa scrie acolo, dacă vreţi să ştiţi… Există fel de fel de vrăji care opresc pe oricine să intre pe furiş. Nu poţi să te materializezi, pur şi simplu, în interiorul castelului. Şi tare aş vrea să ştiu ce deghizare i-ar putea păcăli pe Dementori! Ei păzesc absolut toate intrările în castel. Şi nici în zbor n-ar fi reuşit să intre… L-ar fi observat. Iar Filch cunoaşte toate coridoarele secrete, probabil că le-au blocat pe toate…
— Sting lumina, anunţă Percy. Toată lumea, în sacii de dormit si nici o vorbă!
Lumânările se stinseră imediat. Singura lumină argintie care se mai vedea venea de la fantome, care acum îi ascultau cu sfinţenie pe Perfecţi, şi de la tavan, care, la fel ca şi cerul de afară, sclipea de stele. Ţinând seama de asta şi de şuşoteala care tot nu încetase, lui Harry i se părea că doarme afară, ascultând foşnetul vântului.
O dată pe oră, venea câte un profesor să vadă dacă totul era în ordine. La ora trei noaptea, când toată lumea adormise, intră profesorul Dumbledore. Se duse la Percy, care până atunci patrulase printre saci, potolindu-i şi îndemnându-i să doarmă. Percy se afla foarte aproape de locul unde îşi puseseră sacii Harry, Ron şi Hermione, care se prefăceau că dorm. Auzeau paşii lui Dumbledore apropiindu-se.
— Aţi dat de vreo urmă, domnule profesor? întrebă Percy în şoaptă.
— Nici una. E totul în regulă aici?
— Da, totul e în ordine, zise Percy. N-am avut probleme.
— Foarte bine. N-are rost să-i mutăm acum. Am găsit alt paznic pentru gaura din portret. Temporar, cel puţin. Mâine dimineaţă se pot duce liniştiţi la locurile lor.