— Deci, de aceea nu vă are la inimă Plesneală, fiindcă este convins că aţi participat la farsă, zise Harry.
— Exact! făcu o voce scârboasă, din spatele lui Lupin.
Severus Plesneală îşi scoase pelerina lui Harry, cu bagheta îndreptată spre Lupin.
Capitolul XIX
SERVITORUL CREDINCIOS AL LUI CAP-DE-MORT
Hermione scoase un ţipăt. Black sări în picioare. Harry tresări, ca şi cum ar fi trecut prin el un curent electric.
— Am găsit asta lângă trunchiul Salciei Bătăuşe, zise Plesneală şi aruncă pelerina, atent să ţină bagheta îndreptată spre pieptul lui Lupin.
— Da, foarte utilă, Potter, zise Plesneală. Mulţumesc…
Plesneală gâfâia, obosit de efortul făcut, dar se vedea că triumfa.
— Vă întrebaţi, probabil, cum de-am ştiut că sunteţi aici, zise el, cu ochii sclipindu-i de răutate. Am fost în biroul tău, Lupin, fiindcă ai uitat să-ţi iei poţiunea în seara asta şi m-am gândit să ţi-o aduc eu… Şi noroc că am făcut aşa… ăăă… vreau să spun, noroc pentru mine… fiindcă pe biroul tău am găsit o hartă. Am aruncat o privire şi am aflat tot ce doream să ştiu. Te-am văzut dispărând în tunelul de lângă trunchiul Salciei Bătăuşe.
— Severus, începu Lupin, dar Plesneală îl opri brutaclass="underline"
— I-am zis de atâtea ori directorului că îl ajuţi pe prietenul tău din şcoală să intre în castel… Şi iată dovada! Nu mi-am închipuit însă că o să ai tupeul să-l ascunzi aici…
— Severus, greşeşti, zise repede Lupin. Nu ştii totul… Sirius nu a venit ca să-l omoare pe Harry…
— Încă doi pentru Azkaban în seara asta, zise Plesneală cu frenezie. Tare sunt curios să văd ce zice Dumbledore de chestia asta… El care zicea că nu eşti periculos, Lupin… că eşti un lup dresat… Hm!
— Biet nebun bătrân, zise Lupin încet. Chiar crezi că merită să trimiţi un om la Azkaban, pentru o râcă din tinereţe?
BANG!
Şi din capătul baghetei lui Plesneală ţâşniră corzi subţiri, care îl înlănţuiră pe Lupin peste gură, încheieturi şi glezne. Acesta îşi pierdu echilibrul şi căzu pe podea, incapabil să mai facă vreo mişcare. Black înaintă spre Plesneală, dar acesta îşi ţintui bagheta chiar între ochii lui Black.
— Nu aştept decât să-mi dai cel mai mic motiv şi jur că o fac! îl ameninţă Plesneală.
Black se opri. Era imposibil să spui pe a cărui faţă se citea mai multă ură.
Harry stătea acolo, ca paralizat, neştiind ce să facă sau pe cine să creadă. Se uită la Ron şi la Hermione. Ron părea la fel de nedumerit ca şi el, chinuindu-se să îl potolească pe Pungaşul. Hermione însă făcu un pas spre Plesneală şi zise pe nerăsuflate:
— Domnule profesor, n-ar fi deloc rău să auzim ce au de zis, nu credeţi?
— Domnişoară Granger, deja sunteţi la un pas de a fi exmatriculată de la Hogwarts, o puse la punct Plesneală. Dumneavoastră, Weasley şi Potter aţi plecat din castel fără permisiunea nimănui, aşa că aţi face bine să vă ţineţi gura!
— Da, dar dacă s-a făcut o nedreptate…
— GURA! AM ZIS SĂ TACI, FATĂ PROASTĂ CE EŞTI! urlă Plesneală, părând dintr-o dată că nu mai era în toate minţile. NU VORBI DESPRE CE NU ÎNŢELEGI!
Din capătul baghetei lui, îndreptată în continuare spre faţa lui Black, ţâşniră câteva scântei. Hermione nu mai zise nici pâs.
— Cât de dulce e răzbunarea, zise Plesneală, uitându-se spre Black. Atât mi-am dorit ca eu să fiu acela care te prinde!
— Te priveşte, Plesneală, zise Black dispreţuitor. Dacă băiatul ăsta (şi arătă spre Ron) duce şobolanul în castel, vin şi eu…
— Ah, dar cine a zis ceva de castel? făcu Plesneală. Nu cred că trebuie să mergem atât de departe… Nu trebuie decât să-i chem pe Dementori, de îndată ce ieşim prin tunelul de sub salcie. Sunt sigur că vor fi foarte fericiţi să te revadă, Black… Atât de fericiţi, încât îţi vor da… acel mic sărut…
De pe faţa lui Black pieri şi bruma de culoare pe care o mai avea.
— Trebuie să mă asculţi! izbucni el. Şoarecele ăla… Uită-te la el!
Dar Plesneală avea în ochi o sclipire pe care Harry nu i-o mai văzuse niciodată. Părea dincolo de orice raţiune.
— Să mergem! Toată lumea! zise el.
Pocni din degete şi capetele corzilor cu care era legat Lupin zburară în mâna lui.
— Eu o să trag lupul după mine, zise el zeflemitor. Poate că Dementorii se vor îndura să-i dea şi lui o sărutare…
Înainte de a şti ce face, Harry traversă camera şi bară uşa cu spatele.
— Dă-te la o parte, Potter, ai făcut destule pe ziua de azi, mârâi Plesneală. Dacă nu eram eu să-ţi salvez preţioasa piele…
— Profesorul Lupin ar fi putut să mă omoare de zeci de ori anul ăsta dacă ar fi avut de gând, zise Harry. Am fost singur cu el de o mulţime de ori, când m-a învăţat cum să fac faţă Dementorilor. Dacă vroia să-l ajute pe Black, de ce nu a terminat cu mine atunci?
— Nu-mi cere mie să-ţi spun cum funcţionează mintea unui lup, zise el cu dispreţ. Hai, dă-te la o parte, Potter!
— SUNTEŢI DE-A DREPTUL PATETIC! urlă Harry. FIINDCĂ ŞI-AU BĂTUT JOC DE DUMNEAVOASTRĂ, CÂND ERAŢI COLEGI, NU VREŢI NICI MĂCAR SĂ-I ASCULTAŢI…
— TACI DIN GURĂ! NU-ŢI DAU VOIE SĂ VORBEŞTI CU MINE ÎN FELUL ACESTA! ţipă Plesneală, părând să-şi fi ieşit cu totul din minţi. Aşa tată, aşa fiu, ce mă mai mir? Am venit să te salvez, ar trebui să cazi în genunchi şi să-mi mulţumeşti! Mare scofală ai fi făcut dacă te-ar fi omorât! La fel ca taică-tu! Prea arogant ca să se întrebe măcar dacă nu cumva a greşit în privinţa lui Black… Acum, pleacă din calea mea, Potter, altfel… TE FAC EU SĂ TE DAI LA O PARTE! Harry se hotărî într-o fracţiune de secundă. Înainte ca Plesneală să apuce să facă un pas spre el, Harry ridică bagheta.
— Expelliarmus!
Dar nu era numai vocea lui cea care strigase. Urmă o bubuitură care făcu uşa să se zgâlţâie din ţâţâni. Plesneală fu ridicat în aer, apoi trântit de perete, pe care se scurse până la pământ. De sub părul de pe frunte, i se prelingea un firişor de sânge. Îşi pierdu cunoştinţa.
Harry privi în jur. Atât Hermione, cât şi Ron, folosiseră în acelaşi timp vraja de dezarmare. Bagheta lui Plesneală descrise un arc prin aer şi ateriză pe pat, lângă Şmecherilă.
— Nu trebuia să faceţi asta, le zise Black. Trebuia să mi-l fi lăsat mie…
Harry evită privirea lui Black. Nici acum, Harry nu era convins că procedase cum trebuie.
— Am atacat un profesor! Oh, am atacat un profesor! ţipă Hermione îngrozită, uitându-se speriată spre Plesneală, care tot nu-şi revenise. Ne aşteaptă mari necazuri…
Lupin se lupta să se dezlege. Black se aplecă şi făcu el lucrul acesta. Lupin se îndreptă din şale, frecându-şi încheieturile, acolo unde corzile îi lăsaseră urme.