— Ce mai faci, Peter? întrebă Lupin, pe un ton plăcut, ca şi cum era obişnuit ca toţi şobolanii din jurul lui să se transforme în vechi prieteni de şcoală! Nu ne-am văzut de un car de ani…
— S-Sirius… R-Remus…
Chiar şi vocea lui Pettigrew amintea de chiţăitul unui şobolan. Pettigrew îşi îndreptă iar ochii spre uşă.
— Prietenii mei, continuă el. Bunii mei prieteni…
Black ridică bagheta ameninţător, dar Lupin îl apucă de încheietura mâinii şi îl privi cu înţeles. Apoi, se întoarse iar spre Peter şi îi vorbi cu acelaşi ton cald, ca şi cum ar fi fost cei mai buni prieteni.
— Tocmai vorbeam, Peter, despre ce s-a întâmplat în noaptea când au fost omorâţi James şi Lily. Te asigur că ai pierdut cele mai palpitante momente, atunci când te zbăteai şi ţipai în mâna lui Ron…
— Remus, strigă Pettigrew şi Harry observă că pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare, doar nu-l crezi pe el! El a încercat să mă omoare pe mine!
— Da, am auzit, făcu Lupin, pe un ton mult mai rece. Tare aş vrea să clarific câteva lucruri cu tine, Peter, dacă eşti atât de bun…
— Iar acum a venit să încerce să mă omoare iar! strigă Pettigrew, în pragul isteriei, arătând spre Black, iar Harry observă că folosea degetul mijlociu, fiindcă îi lipsea arătătorul. El i-a omorât pe James şi pe Lily şi acum vrea să mă omoare şi pe mine! Remus, trebuie să mă ajuţi…
Faţa lui Black deveni şi mai cadaverică, în timp ce îl ţintuia cu ochii lui înfundaţi în orbite.
— Nimeni n-o să-ţi facă nimic, zise Lupin, până nu ne ajuţi să mai lămurim câteva lucruri, Pettigrew!
— Ce să lămuriţi? se sperie Pettigrew şi ochii i se îndreptară iar spre uşă şi spre ferestrele bătute în cuie. Ştiam că o să vină după mine! Ştiam eu! Am trăit cu groaza asta timp de doisprezece ani!
— Ştiai că o să evadeze Sirius de la Azkaban, când nimeni altcineva n-o mai făcuse? se miră Lupin, ridicând din sprânceană.
— Cunoaşte Magia Neagră ca nimeni altul! strigă Pettigrew piţigăiat. Altfel, cum ar fi scăpat de acolo? Desigur că Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit l-a învăţat fel de fel de trucuri!
Black începu să râdă. Un râs oribil, necruţător, prevestitor de nenorociri.
— Cap-de-Mort să mă înveţe pe mine? întrebă Black. Pettigrew clipi des, ca şi cum Black plesnise un bici în faţa ochilor lui.
— Ce, tremuri la auzul numelui fostului tău stăpân? întrebă Black zeflemitor. Cred şi eu, adepţii lui nu prea te aveau la inimă!
— Nu ştiu ce vrei să spui, Black, murmură Pettigrew şi respiraţia i se acceleră şi mai mult.
Fruntea i se umpluse acum cu broboane de sudoare.
— Nu de mine te-ai ascuns tu, timp de doisprezece ani, continuă Black, ci de discipolii lui Cap-de-Mort! Am aflat multe la Azkaban, Peter… Toţi sunt convinşi că ai murit, altfel n-ai mai fi existat acum… I-am auzit spunând fel de fel de grozăvii în somn. Se pare că sunt convinşi că ai făcut un joc dublu. Cap-de-Mort s-a dus acasă la James şi la Lily, dar tot acolo şi-a găsit naşul. Şi sper că ştii că nu toţi discipolii lui sunt la Azkaban… Mai sunt şi unii în liberate, nu-i aşa? O mulţime care pretind că îşi recunosc greşeala din trecut, dar care abia aşteaptă să le vină iar rândul… Şi atunci, să te păzeşti, Pettigrew! Dacă scapi de mine…
— Nu ştiu ce tot spui acolo, făcu Pettigrew, mai piţigăiat ca niciodată.
Îşi şterse fruntea cu manşeta şi se uită la Lupin.
— Cred că nu crezi tot ce îndrugă ăsta… E nebun, Remus!
— Trebuie să admit, Peter, zise Lupin, că oricât m-aş strădui tot nu pot să înţeleg de ce şi-ar dori un om nevinovat să-şi petreacă doisprezece ani din viaţă în pielea unui şobolan…
— Nevinovat, dar speriat, strigă Pettigrew, fiindcă eu am fost acela care l-a trimis pe unul dintre cei mai buni oameni ai lor la Azkaban! Pe trădătorul şi spionul Sirius Black!
Faţa lui Black se contorsiona.
— Cum îndrăzneşti, urlă el, cu o voce care păru să fie mai degrabă a unui dulău. Eu, spionul lui Cap-de-Mort? De câte ori m-a văzut cineva linguşindu-i pe cei mai puternici ca mine? În schimb tu, Peter… Nu înţeleg cum de n-am văzut lucrul ăsta de la început… Întotdeauna ţi-a plăcut să fii prieten cu cei puternici, ca aceştia să aibă grijă de tine, nu-i aşa? La început, ne-ai linguşit pe noi… Pe mine, pe Remus şi pe James…
Pettigrew îşi şterse iar fruntea. Respira tot mai greu şi abia îşi găsea cuvintele.
— Eu? Spion? Nici nu ştiu… cum poţi să zici… ăăă… asemenea…
— Lily şi James te-au făcut Păstrătorul lor de Secrete, numai fiindcă i-am îndemnat eu, şuieră Black, atât de ameninţător, că Pettigrew se dădu un pas înapoi. Mi s-a părut un plan grozav… O păcăleală excelentă… Cel puţin, aşa am crezut… Că astfel îl puteam păcăli pe Cap-de-Mort, care s-ar fi repezit asupra mea… Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că ei puteau să aleagă ca Păstrător de Secrete un nemernic slab şi lipsit de talente, ca tine! Cred că a fost momentul vieţii tale, să poţi să-i spui lui Cap-de-Mort că ştii unde se ascund James şi Lily Potter!
Pettigrew murmura cuvinte fără şir, din care Harry prinse unele, cum ar fi „lunatic”, „nebunie”, dar în acelaşi timp observă că Pettigrew devenise pământiu şi privea tot mai des spre uşă.
— Domnule profesor Lupin, întrebă Hermione, pot să spun şi eu ceva?
— Sigur, Hermione, zise Lupin, cu multă amabilitate.
— Ei bine, începu ea, Pungaşul… adică, vreau să spun, omul acesta… a dormit trei ani de zile în dormitor cu Harry… Dacă e sluga credincioasă a Celui-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit, cum de nu i-a făcut nici un rău lui Harry?
— Poftim! triumfă Pettigrew, arătând spre Hermione cu mâna lui ciuntită. Mulţumesc, fetiţo! Ai văzut, Remus? Nu am clintit un fir de păr din capul lui Harry! De ce aş fi făcut-o?
— Îţi spun eu de ce nu te-ai atins de Harry! zise Black. Fiindcă nu faci niciodată nimic, dacă nu ai ceva de câştigat! Cap-de-Mort a dispărut de doisprezece ani, se spune că e pe jumătate mort… Cum era să comiţi o crimă sub nasul lui Dumbledore, numai ca să te pui bine cu o ruină de vrăjitor, complet lipsit de puteri? A, da, dacă protectorul tău şi-ar fi anunţat sosirea şi tu ai fi considerat că nu era nici un pericol pentru tine dacă i te alăturai iar…
Pettigrew deschise gura să zică ceva, de mai multe ori la rând, dar părea că îşi pierduse capacitatea de a vorbi.
— Eh… domnule Black… Sirius, începu Hermione, timid. Black tresări şi se întoarse spre Hermione, ca şi cum se dezobişnuise de tot să i se mai adreseze cineva cu politeţe.
— Cum se face, dacă nu vă supăraţi, că aţi scăpat de la Azkaban? Aţi folosit Magia Neagră?
— Mulţumesc încă o dată! sări Pettigrew, dând din cap. Exact! Aşa cum spuneam eu…
Dar Lupin îl reduse la tăcere, cu o privire îngheţată. Black se încruntă la Hermione, dar nu ca şi cum l-ar fi supărat întrebarea ei, ci gândindu-se la răspuns.
— Nu ştiu cum am reuşit, zise el. Cred că nu mi-am pierdut minţile numai din cauza faptului că ştiam că sunt nevinovat. Amintirile şi gândurile mele nu erau fericite, aşa că Dementorii n-au avut cu ce să se hrănească pe seama mea… În felul acesta, nu am înnebunit şi astfel, ştiind cine sunt, nu mi-am pierdut nici puterile. Şi, atunci când n-am mai putut suporta, m-am transformat în câine, în celula mea. Dementorii nu văd, ei se călăuzesc numai după emoţiile şi sentimentele oamenilor. Bănuiesc că sentimentele mele, în postură de câine, nu erau atât de complexe, erau mai puţin… umane. Probabil că nu mi-au mai dat nici o importanţă, fiind siguri că mi-am pierdut minţile şi că în felul acesta n-am cum să le mai fac probleme… Dar, deşi foarte slăbit, şi lipsit de orice speranţă că pot să-i îndepărtez de mine fără o baghetă magică, atunci când l-am văzut pe Peter în poza aceea de ziar, mi-am dat seama că e alături de Harry, la Hogwarts, şi că abia aşteaptă un semn că Forţele Întunericului ar reveni…