Capitolul XXI
SECRETUL HERMIONEI
— Ce întâmplare neplăcută… Foarte neplăcută… E un miracol că n-a murit nimeni… N-am mai auzit aşa ceva… De tunet… Noroc că ai fost tu cu ei, Severus…
— Mulţumesc, domnule Ministru…
— Ordinul Merlin, Clasa II, cred… Dacă pot, chiar Clasa I…
— Vă mulţumesc din suflet, domnule Ministru!
— Ce tăietură urâtă… Black ţi-a făcut-o, desigur…
— De fapt, domnule Ministru, Potter, Granger şi Weasley sunt de vină…
— Nu se poate!
— Black i-a vrăjit! Mi-am dat seama imediat! Vraja Confundus, desigur, judecând după comportamentul lor. Păreau toţi să creadă că ar exista posibilitatea ca Black să fie nevinovat! Nu erau răspunzători de faptele lor! Pe de altă parte, Black ar fi putut profita de intervenţia lor ca să scape… Era evident că erau convinşi că puteau să-l prindă ei singuri pe Black! Au scăpat ca prin urechile acului. Asta însă le-a dat o mare încredere în ei, din păcate… Mai ales lui Potter, care întotdeauna s-a bucurat de un regim privilegiat…
— Ei, Plesneală, vezi tu, toţi avem o mică slăbiciune pentru Potter…
— Şi totuşi, credeţi că e bine pentru el să i se ofere un astfel de tratament special? Eu am încercat întotdeauna să îl tratez ca pe oricare alt student… Şi orice alt student ar fi imediat exmatriculat! Fie doar şi pentru faptul că şi-a pus prietenii într-un aşa de mare pericol. Gândiţi-vă numai, domnule Ministru, a încălcat toate regulile şcolii! După toate măsurile de protecţie luate special pentru el, să plece noaptea din castel, în compania unui om-lup şi a unui criminal! În plus, am motive să cred că a fost la Hogsmeade, fără permisiunea nimănui…
— Ei, Plesneală, o să vedem… O să vedem… Sunt copilării prosteşti…
Harry asculta, cu ochii închişi. Se simţea ameţit. Cuvintele pe care le auzea păreau să îşi facă loc cu greu de la ureche spre creier, îi venea greu să înţeleagă despre ce vorbeau. Îşi simţea picioarele ca de plumb şi pleoapele la fel, fără să poată să le deschidă. Ar fi vrut să zacă acolo tot restul vieţii lui…
— Comportamentul Dementorilor este uluitor şi de neînţeles… Ai idee ce i-a făcut să se retragă, Severus?
— Nu, domnule Ministru. Când mi-am venit în simţiri, ei se retrăgeau deja spre poziţiile lor de la intrarea în castel…
— Extraordinar! Şi totuşi, Black, Harry şi fata…
— Toţi zăceau inconştienţi, când am ajuns eu la ei. L-am legat fedeleş, desigur, pe Black şi am pus şi farmece asupra lui, normal, după care i-am adus pe toţi la castel.
Urmă o pauză. Creierul lui Harry părea să se dezmorţească încet, încet, făcându-l pe Harry să simtă un gol tot mai mare în stomac…
Reuşi să deschidă ochii. Vedea totul ca prin ceaţă. Cineva îi scosese ochelarii de la ochi. Zăcea pe un pat de spital. La capătul salonului, reuşi să o zărească pe Madam Pomfrey, aplecată asupra unui pat. Harry zâmbi. Pe sub braţul lui Madam Pomfrey, văzuse claia de păr ca focul a lui Ron.
Harry întoarse capul pe pernă. Pe patul din dreapta lui, se afla Hermione. În lumina lunii, Harry văzu că Hermione ţinea ochii larg deschişi, ca şi cum ar fi fost împietrită. Când văzu că Harry se trezise, îi făcu semn să tacă şi arătă spre uşa întredeschisă. De pe coridor, se auzeau vocile lui Plesneală şi Fudge.
Madam Pomfrey se îndrepta acum prin întuneric spre patul lui Harry. Se întoarse spre ea şi văzu că ţinea în mână cea mai mare ciocolată pe care o văzuse vreodată.
— Ţi-ai revenit! zise ea scurt.
Puse ciocolata pe noptiera lui Harry şi cu un ciocănel începu să o spargă în bucăţi.
— Ce face Ron? întrebară Harry şi Hermione, într-un glas.
— O să supravieţuiască! zise ea, încruntându-se. Cât despre voi, o să staţi aici, până zic eu! Potter, ce vrei să faci?
Harry se ridicase în capul oaselor, îşi pusese ochelarii şi îşi luase bagheta magică.
— Trebuie să vorbesc cu domnul director, zise el.
— Potter, zise ea, încercând să-l potolească, stai liniştit, l-au prins pe Black! E închis într-o cameră de la etaj. Dementorii sunt gata să-i dea Sărutul Morţii, din clipă în clipă…
— Cum?
Harry sări din pat. Hermione făcuse şi ea la fel. Dar zgomotul făcut de ei fusese deja auzit pe coridor. Fudge şi Plesneală îşi făcură apariţia.
— Harry! Harry, ce-i cu tine? întrebă Fudge îngrijorat. Trebuie să stai în pat! I-aţi dat ciocolată, Madam Pomfrey?
— Domnule Ministru, ascultaţi-mă! strigă Harry. Sirius Black este nevinovat! Peter Pettigrew şi-a înscenat moartea! L-am văzut cu ochii noştri, în seara asta! Nu puteţi să le permiteţi Dementorilor să-i facă asta lui Black! E…
Dar Fudge clătina capul încetişor, cu un zâmbet de înţelegere pe chip.
— Ştiu că aţi suferit Vraja Confundus… Aţi trecut prin încercări cumplite… Întinde-te la loc, avem noi grijă de toate…
— BA NU! urlă Harry. AŢI CONDAMNAT UN OM NEVINOVAT!
— Domnule Ministru, ascultaţi-ne! strigă şi Hermione. Venise lângă Harry şi îl privea rugător pe Fudge. Şi eu l-am văzut pe Pettigrew! Era şobolanul lui Ron… E un Animagus… Pettigrew, vreau să spun…
— Vedeţi, domnule Ministru, în ce stare de confuzie sunt? interveni Plesneală. Vedeţi ce le-a făcut Black?
— BA NU SUNTEM ÎN NICI O STARE DE CONFUZIE! îşi ieşi Harry din fire.
— Domnule Ministru! Domnule profesor! Mă văd nevoită să insist să plecaţi, zise Madam Pomfrey. Potter e pacientul meu şi nu trebuie să fie stresat…
— Dar nu sunt stresat deloc! zise Harry, furios şi pe Madam Pomfrey. Încerc doar să le explic ce s-a întâmplat! Dar nu vor să mă asculte deloc…
Madam Pomfrey însă îndesă o bucată enormă de ciocolată în gura lui Harry, care se înecă şi începu să tuşească. Madam Pomfrey profită de ocazie şi îl băgă iar în pat.
— Vă rog, domnule Ministru, plecaţi… Copiii ăştia au nevoie de multă îngrijire…
Uşa se deschise din nou. Era Dumbledore. Harry înghiţi cu greu bucata de ciocolată şi se ridică iar.
— Domnule profesor, Sirius Black…
— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Madam Pomfrey, isterizată de-acum, ce e ăsta, spital sau ce? Domnule director mă văd nevoită să insist…
— Te rog să mă scuzi, Poppy, dar trebuie să le spun ceva domnului Potter şi domnişoarei Granger, zise Dumbledore foarte calm. Tocmai am vorbit cu Sirius Black…
— Probabil că v-a spus şi dumneavoastră aceeaşi poveste pe care a implantat-o şi în mintea lui Potter, nu-i aşa? întrebă Plesneală. Ceva despre un şobolan şi cum că Pettigrew ar fi în viaţă…
— Da, într-adevăr, aşa mi-a spus, făcu Dumbledore, privindu-l atent pe Plesneală, prin ochelarii lui în formă de semilună.
— Şi ce spun eu nu contează deloc? izbucni Plesneală. Peter Pettigrew n-a fost în conacul bântuit şi nici n-am văzut vreo urmă de-a lui în jurul castelului!
— Asta fiindcă vă pierduseţi cunoştinţa, domnule profesor, zise Hermione, de bună-credinţă. Si nici n-aţi venit la timp ca să auziţi…
— Domnişoară Granger, ŢINE-ŢI GURA!
— Ei, şi tu, Severus! interveni Fudge. Domnişoara nu şi-a revenit încă, fii şi tu înţelegător…
— Aş vrea să vorbesc numai cu Harry şi cu Hermione, zise Dumbledore, fără nici un fel de menajamente. Cornelius, Poppy, Severus, vă rog să ne lăsaţi singuri!
— Dar, domnule director, izbucni Madam Pomfrey, au nevoie de tratament, de odihnă…