— Mai târziu, zise Dumbledore. Insist…
Madam Pomfrey îşi strânse buzele, ofensată, şi ieşi din încăpere, trântind uşa după ea. Fudge se uită la ceasul mare, de aur, care îi atârna din buzunarul de la vestă.
— Cred că au sosit Dementorii, zise el. Mă duc să-i primesc. Te aştept sus, Dumbledore.
Fudge se duse la uşă şi o ţinu deschisă pentru Plesneală, dar acesta nu dădu semne că ar vrea să iasă.
— Sper că nu credeţi o iotă din ce v-a îndrugat Black, şopti el, cu ochii ţintă la Dumbledore.
— Vreau să mă lăsaţi singur cu Harry şi cu Hermione, repetă Dumbledore.
Plesneală făcu un pas spre Dumbledore.
— Sirius Black a dovedit că e capabil de crimă, încă de la şaisprezece ani, zise el. Sper că n-aţi uitat asta, domnule director? Aţi uitat că odată, demult, a încercat să mă omoare şi pe mine?
— Memoria mea este la fel de bună ca întotdeauna, Severus, zise Dumbledore, fără să-şi piardă cumpătul.
Plesneală se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşa pe care încă o mai ţinea deschisă Fudge. După ce uşa se închise în urma lor, Dumbledore se întoarse spre Harry şi Hermione. Amândoi începură să vorbească în acelaşi timp…
— Domnule profesor, Black v-a spus adevărul! L-am văzut cu ochii noştri pe Pettigrew…
— … a reuşit să scape, când profesorul Lupin s-a transformat în lup…
— … e şobolan…
— … laba lui din faţă, adică atunci şi-a tăiat el însuşi un deget…
— Pettigrew l-a atacat pe Ron, nu Sirius… Dumbledore ridică mâna să oprească torentul de vorbe.
— Ascultaţi-mă cu atenţie şi vă rog să nu mă întrerupeţi, fiindcă nu avem decât foarte puţin timp la dispoziţie, zise el calm. Nu există nici o dovadă care să susţină spusele lui Black, în afară de mărturia voastră. Şi mărturia unor vrăjitori de treisprezece ani nu va convinge pe nimeni. O stradă întreagă a zis că l-a văzut pe Sirius omorându-l pe Pettigrew. Chiar eu am depus mărturie la Ministerul Magiei că Sirius a fost Păstrătorul de Secrete al familiei Potter.
— Profesorul Lupin poate confirma şi el, zise Harry, fără a fi în stare să se abţină.
— Profesorul Lupin este acum în adâncurile Pădurii Interzise şi nu poate confirma nimic! Când va redeveni om, va fi prea târziu, Sirius va fi mai mult decât mort. În plus, mărturia unui om-lup nu va avea prea mare importanţă. Iar faptul că Lupin şi Black erau buni prieteni…
— Dar…
— Ascultă-mă, Harry! Nu mai avem timp, înţelegi? Vedeţi şi singuri cât de convingătoare este versiunea profesorului Plesneală…
— Dar el îl urăşte pe Sirius, strigă Hermione disperată, din cauza unei farse stupide din tinereţe…
— Sirius nu s-a purtat nici el ca un om nevinovat. A atacat-o pe doamna grasă din tablou, a intrat în dormitorul băieţilor cu un cuţit în mână… Fără Pettigrew, nu avem nici o şansă să comutăm pedeapsa lui Sirius.
— Dar dumneavoastră ne credeţi, nu-i aşa?
— Da, vă cred, zise Dumbledore, încet, dar eu nu am puterea să fac lumea să vadă adevărul sau să răstorn hotărârea Ministrului Magiei!
Harry se uită la faţa gravă a lui Dumbledore şi simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Se obişnuise cu ideea că Dumbledore putea să rezolve toate problemele. Se aşteptase ca şi de data asta Dumbledore să aibă o soluţie miraculoasă. Dar, de data asta, nu… I se nărui şi ultima speranţă.
— Ceea ce ne lipseşte, zise Dumbledore şi îşi plimbă ochii de la Harry la Hermione, este mai mult timp…
— Dar, începu Hermione, însă se opri brusc, rămânând cu privirea fixă. Oh…
— Fiţi atenţi, le zise Dumbledore, vorbind rar şi clar. Sirius este închis în biroul profesorului Flitwick, la etajul şapte. A treisprezecea fereastră din Turnul de Vest. Dacă totul decurge fără incidente, o să puteţi salva mai mult de o singură viaţă inocentă, în noaptea asta. Dar luaţi aminte, amândoi: nu trebuie să fiţi văzuţi de nimeni! Domnişoară Granger, cunoaşteţi prea bine riscurile… Nu trebuie să fiţi văzuţi!
Harry nu mai înţelegea nimic. Dumbledore se întoarse şi porni spre uşă. Ajuns acolo, le mai aruncă o ultimă privire.
— Acum, o să vă încui aici. E, zise el, consultându-şi ceasul, douăsprezece fără cinci minute. Domnişoară Granger, trei întoarceri ar trebui să fie suficiente… Mult noroc!
— Noroc? se miră Harry, de îndată ce uşa se închise în urma lui Dumbledore. Trei întoarceri? Despre ce vorbea? Ce trebuie să facem?
Dar Hermione căuta ceva pe sub roba ei. Scoase de acolo un lanţ superb de aur.
— Harry, vino! zise ea grăbită. Repede!
Harry se apropie de ea, complet uluit. Văzu că Hermione avea în jurul gâtului lanţul de aur, de care atârna o clepsidră.
— Poftim şi ţie! zise ea şi aruncă lanţul şi în jurul gâtului lui. Eşti gata?
— Gata pentru ce? întrebă Harry, nedumerit la culme. Hermione întoarse clepsidra de trei ori.
Camera întunecoasă de spital dispăruse. Lui Harry i se părea că zbura, foarte repede şi de-a-ndărătelea. Forme şi culori amestecate treceau repede pe lângă el. Urechile începură să îi vâjâie. Încercă să strige, dar nu îşi auzi propria voce…
Apoi, simţi iar pământul sub picioare şi totul căpătă sens.
Stătea alături de Hermione în holul de la intrare, pustiu în acel moment. Prin uşa întredeschisă, o rază de soare răzbătea pe podeaua pietruită. Se uită îngrijorat la Hermione, simţind lanţul de aur în jurul gâtului.
— Hermione, ce…
— Intră aici! zise ea şi îl apucă de mână pe Harry, trăgându-l spre uşa unei camere de serviciu.
Hermione deschise uşa şi îl împinse pe Harry înăuntru, printre mături şi găleţi. Închise apoi repede uşa după ei.
— Cum… Ce se întâmplă, Hermione?
— Ne-am întors în timp, şopti Hermione, scoţând lanţul de aur de la gâtul lui Harry. Suntem cu trei ore în urmă…
Harry se ciupi de pulpă. Îi veni să urle de durere, dar asta elimina posibilitatea să fi avut vreun coşmar bizar.
— Dar…
— Şşt! Vine cineva! Cred că… Cred că suntem noi! Hermione asculta cu urechea lipită de uşă.
— Se aud paşi care coboară… Da, cred că suntem noi, când am plecat spre Hagrid…
— Vrei să spui, şopti Harry, că suntem în camera asta şi în acelaşi timp coborâm scările?
— Da, răspunse Hermione, tot cu urechea lipită de uşă. Sunt sigură că noi suntem! Şi mergem foarte încet, fiindcă ne aflăm sub pelerina ta…
Se opri brusc, continuând să-şi ciulească urechile.
— Acum coborâm scările de la intrare…
Hermione stătea pe o găleată întoarsă. Extrem de îngrijorat, Harry ar fi dorit să mai afle câte ceva…
— De unde ai clepsidra?
— Se cheamă Clepsidra Timpului, şopti Hermione, şi mi-a dat-o profesoara McGonagall, ca să pot participa la toate orele suplimentare, pe care mi le-am ales. M-a pus să jur că n-o să spun la nimeni. A fost nevoită să facă fel de fel de demersuri la Ministerul Magiei, ca să mi se permită să am şi eu aşa ceva. Le-a spus că sunt o elevă model şi că niciodată, sub nici o formă, n-o să folosesc clepsidra în alte scopuri, în afară de participarea la orele de studiu… Aşa reuşeam să particip la mai multe ore în acelaşi timp… Acum, înţelegi? Dar… Harry, nu înţeleg ce vrea Dumbledore să facem… Cum putem să-l ajutăm pe Sirius, dacă ne întoarcem cu trei ore înapoi?
Harry se uită la faţa ascunsă în umbră a lui Hermione.
— Probabil că acum s-a întâmplat ceva ce am putea să schimbăm… Dar ce? întrebă el pe şoptite. Acum trei ore, mergeam spre coliba lui Hagrid…