— Da, aşa e, zise Hermione. Am auzit cum plecam din castel… Harry se încruntă. Îi trebuia întreaga concentrare de care era în stare să se gândească la ce puteau face.
— Dumbledore a zis că vom putea salva mai mult de o viaţă nevinovată…
Şi imediat îşi dădu seama!
— O să-l salvăm şi pe Buckbeak, Hermione!
— Dar cum îl poate ajuta asta pe Sirius?
— Dumbledore ne-a spus a câta fereastră este biroul lui Flitwick, acolo unde este închis Sirius! Îl ducem pe Buckbeak acolo şi îl salvăm pe Sirius pe fereastră! Pe spinarea lui Buckbeak! O să scape amândoi!
După faţa lui Hermione, Harry îşi dădu seama că fata era îngrozită.
— Ce să facem, trebuie să încercăm, nu-i aşa? zise Harry. Se ridică în picioare şi îşi lipi şi el urechea de uşă.
— Parcă nu se mai aude nimeni… Să mergem!
Harry deschise uşa cu grijă. Holul era gol. Cât de repede puteau şi cât mai fără zgomot, se repeziră pe scările de piatră. Umbrele se lungeau, iar peste vârfurile copacilor văzură iar strălucirea arămie a soarelui.
— Dacă se uită acum cineva pe fereastră…, scânci Hermione şi se întoarse spre castel.
— Să alergăm în pădure, propuse Harry. Ne ascundem după copaci şi pândim momentul.
— Da, dar trebuie să trecem pe lângă sere, zise Hermione. Şi trebuie să nu ne uităm nici la uşa de la intrarea în coliba lui Hagrid, fiindcă altfel ne vedem pe noi!
Gândindu-se la ce spusese Hermione, Harry începu să alerge spre pădure. Hermione îl urma îndeaproape. Trecură pe lângă grădina cu legume, apoi pe lângă sere, unde se opriră o clipă să-şi tragă sufletul, după care o luară iar la fugă, ocolind cu grijă Salcia Bătăuşă şi îndreptându-se spre adăpostul pădurii. Ascuns după copaci, Harry se opri şi privi după Hermione. Veni şi ea în câteva secunde, gâfâind din greu.
— Până acum, e bine, zise ea, abia trăgându-şi sufletul. Trebuie să ne strecurăm pe lângă coliba lui Hagrid. Fereşte-te să fii văzut, Harry!
Merseră tot pe la marginea pădurii, ascunşi de copaci. Când ajunseră foarte aproape de casa lui Hagrid, auziră un ciocănit la uşă. Se ascunseră repede după un stejar bătrân şi priviră spre colibă. În uşă apăru Hagrid, livid la faţă şi tremurând tot, uitându-se să vadă cine ciocănise la uşă. Şi Harry îşi auzi propria voce!
— Noi suntem! şoptea el. Suntem sub pelerina care ne face invizibili. Dă-ne drumul înăuntru, ca să ne-o putem scoate.
— N-ar fi trebuit să veniţi, zicea Hagrid.
— Asta e cel mai straniu lucru pe care l-am făcut până acum, şopti Harry.
— Să mai înaintăm puţin, îi zise Hermione, trebuie să fim cât mai aproape de Buckbeak…
Se strecurară cu grijă printre copaci, până văzură Hipogriful nervos, legat de un gard din apropierea aleii cu dovlecii plantaţi de Hagrid.
— Acum? şopti Harry.
— Nu încă! zise Hermione. Dacă îl furăm acum, Consiliul va spune că Hagrid i-a dat drumul… Trebuie să aşteptăm până îl văd ei că e legat de gard!
— Asta înseamnă că o să mai avem la dispoziţie aproximativ şaizeci de secunde! zise Harry.
Totul părea imposibil.
În acel moment, se auzi un zgomot de porţelan spart, din interiorul colibei lui Hagrid.
— Hagrid! A spart cana cu lapte! zise Hermione. În curând, o să-l găsesc pe Pungaşul…
Şi, într-adevăr, aproape imediat, se auzi ţipătul speriat şi surprins al Hermionei.
— Hermione, zise Harry, ce-ar fi să intrăm şi să-l luăm pe Pettigrew…
— Nu! strigă Hermione speriată. Nu înţelegi că încălcăm cea mai importantă regulă a vrăjitoriei? Nimeni nu are voie să schimbe timpul! Ai auzit ce a zis domnul profesor… Dacă suntem văzuţi…
— Păi, am fi văzuţi doar de noi şi de Hagrid!
— Harry, ce-ai zice dacă te-ai vedea pe tine însuţi dând buzna în coliba lui Hagrid? întrebă Hermione.
— Păi, aş zice că nu sunt în toate minţile! răspunse Harry. Sau că e vorba de Magie Neagră…
— Exact! Şi n-ai mai înţelege nimic! S-ar putea chiar să te ataci pe tine însuţi! Înţelegi acum? Profesoara McGonagall mi-a povestit că s-au întâmplat lucruri îngrozitoare cu vrăjitori care au modificat timpul… Mulţi dintre ei, şi-au omorât duplicatul din trecut sau din viitor, fără să înţeleagă ce se petrecea!
— Bine, se lăsă Harry convins. A fost numai o idee. Am crezut că…
Dar Hermione îl înghionti şi arătă în direcţia castelului. Harry privi într-acolo şi îi văzu coborând treptele de piatră pe Dumbledore, pe Fudge, pe bătrânul reprezentant al Consiliului şi pe Macnair.
— Acum, urmează să ieşim noi din coliba lui Hagrid! şopti Hermione.
Şi, într-adevăr, Hagrid deschise uşa şi Harry se văzu pe el, pe Hermione şi pe Ron ieşind din colibă. Era, desigur, cea mai stranie senzaţie din viaţa lui: să stea acolo, ascuns după copac, şi să se privească pe sine însuşi, lângă parcela cu dovleci.
— Lasă, Beaky, lasă, o să fie bine…, îi zicea Hagrid lui Buckbeak, încercând să-l liniştească.
Apoi îl văzură întorcându-se spre ei şi îl auziră zicând:
— Vă dau drumul prin spate… Şi apoi, comentariile lor:
— Hagrid, nu putem să te lăsăm singur…
— O să le spunem cum a fost în realitate…
— Nu pot să-l omoare…
— Plecaţi! zise Hagrid, furios. Şi aşa mi-e destul de greu… Nu vreau să vă ştiu şi pe voi în pericol…
Harry o văzu apoi pe Hermione aruncând pelerina peste el şi peste Ron şi o auzi spunând:
— Mai repede… Nu vreau să văd sau să aud… Vă rog…
Auziră apoi nişte ciocănituri la uşa lui Hagrid. Sosise micul pluton de execuţie. Hagrid dădu din cap şi se întoarse în colibă, lăsând uşa întredeschisă. Harry văzu cum iarba din jurul colibei lui Hagrid se mişcă sub paşii a trei persoane, care se grăbeau să plece de acolo. Erau el, Ron şi Hermione… Dar acum, Harry şi Hermione puteau auzi ce se întâmplase după plecarea lor.
— Unde este monstrul? auziră vocea rece a lui Macnair.
— A… Afară, reuşi Hagrid să spună.
Harry se retrase în umbra copacului, văzându-l pe Macnair că se uită pe fereastră, după Buckbeak. Apoi, îl auziră pe Fudge:
— Păi… mai trebuie să citesc actul oficial prin care eşti înştiinţat de execuţie, Hagrid… O s-o fac repede, apoi tu şi Macnair trebuie să-l semnaţi. Trebuie să fie prezent şi Macnair, aşa e procedura…
Faţa lui Macnair plecă de la fereastră. Venise momentul. Atunci ori niciodată!
— Tu rămâi aici, îi şopti Harry Hermionei. Mă duc singur! Când auzi iar vocea lui Fudge, Harry ieşi de după copac, sări gardul şi se apropie de Buckbeak.
— „ Consiliul pentru Eliminarea Creaturilor Periculoase” a hotărât ca Hipogriful pe nume Buckbeak, numit de acum înainte CONDAMNAT, să fie executat pe 6 iunie, la apusul soarelui…
Foarte atent ca nu cumva să clipească, Harry se uită fix în ochii fioroşi şi portocalii ai Hipogrifului şi se înclină în faţa lui. Buckbeak îndoi şi el puţin genunchii lui acoperiţi cu solzi, apoi reveni la poziţia iniţială. Harry se apucă să desfacă sfoara care îl ţinea pe Buckbeak legat de gard.
— Execuţia se va face prin decapitare, de către Macnair, călăul numit de Consiliu…
— Hai, Buckbeak, îl îndemnă Harry, vino cu mine… Vreau să te ajut… Încetişor…