— Harry, e ceva ce n-am înţeles, zise Hermione. Cum se face că Dementorii nu l-au luat pe Sirius? Îmi amintesc că i-am văzut venind, apoi am leşinat, probabil. Erau atât de mulţi…
Harry se aşeză şi el lângă Hermione şi începu să îi povestească ce văzuse, cum se apropiase un Dementor de el şi cum deschisese gura lui hidoasă, când ceva argintiu traversă lacul şi îi obligă pe Dementori să se retragă.
Hermione rămase cu gura uşor căscată.
— Dar ce o fi fost sclipirea aceea argintie?
— Numai un singur lucru îi putea face pe Dementori să se retragă, îi explică Harry. Un Patronus adevărat, unul foarte puternic…
— Dar cine să-l fi produs?
Harry nu răspunse imediat, gândindu-se la persoana pe care o văzuse pe malul celălalt al lacului. Ştia ce gândise în acel moment, dar cum se putea să fi fost el?
— Nu ţi-ai dat seama după siluetă? continuă Hermione. Să fi fost unul dintre profesori?
— Nu, zise Harry, nu era un profesor…
— Dar trebuie să fi fost un vrăjitor foarte puternic, dacă a reuşit să producă un astfel de Patronus, ca să-i gonească pe Dementori… Nu l-ai putut zări la lumina împrăştiată de Patronus? Doar ziceai că era foarte strălucitoare…
— Ba da, l-am văzut, zise Harry abia auzit. Dar s-ar fi putut să fie numai imaginaţia mea… Nu mai gândeam ca lumea… Imediat după asta, am leşinat…
— Pe cine crezi că ai văzut?
— Cred, zise Harry şi înghiţi cu greu, numai gândindu-se cât de straniu o să i se pară Hermionei, cred că l-am văzut pe tatăl meu…
Harry se uită spre Hermione şi văzu că acum avea gura căscată de-a binelea. Îl privea cu un fel de milă, amestecată cu îngrijorare.
— Harry, tatăl tău e… mort… Doar ştii…
— Ştiu, zise Harry, repede.
— Crezi că era fantoma lui?
— Nu ştiu… Părea o persoană în carne şi oase…
— Dar atunci…
— Poate că a fost o halucinaţie, zise Harry, dar părea el… Am doar atâtea fotografii, doar ştii…
Hermione continua să se uite la el cu aceeaşi îngrijorare, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă mai era în toate minţile.
— Ştiu că sună aiurea, zise Harry.
Se întoarse şi se uită la Buckbeak, care scormonea pământul cu ciocul, părând să caute viermişori. Dar de fapt abia dacă îl vedea pe Buckbeak. Se gândea la tatăl lui, la bunii lui prieteni din şcoală… Lunaticul, Şobo, Amprentă şi Corn… Oare toţi trei împreună făcuseră să apară acel Patronus? Şobo apăruse în seara aceea… când toată lumea îl credea mort… Oare era la fel şi cu tatăl său? Sau avusese vedenii? Figura aceea era foarte departe, dincolo de lac, dar pentru o clipă, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, fusese sigur că îşi văzuse tatăl…
Frunzele începură să foşnească în adierea nopţii. Luna apărea şi dispărea de după nori. Hermione urmărea cu încordare ce se întâmplă la gura tunelului.
În cele din urmă, după aproape o oră…
— Ieşim! şopti Hermione.
Se ridicară amândoi în picioare. Buckbeak întoarse capul. Îi văzură pe Lupin, Pettigrew şi Ron ieşind primii printre rădăcinile salciei. Apoi urmă Hermione, iar după ea Plesneală, legănându-se în aer. Apărură şi Harry, şi Sirius. Cu toţii se îndreptau spre castel.
Harry îşi simţea inima bătând să-i spargă pieptul. Se uită spre cer. Dintr-o clipă în alta, norul se va da la o parte, făcând loc lunii…
— Harry, zise Hermione, intuind exact la ce se gândea Harry, să nu ne grăbim… Nu trebuie să fim văzuţi! Oricum, n-avem ce face în acest moment…
— Deci tu zici să-l lăsăm iar pe Pettigrew să scape! zise Harry încet.
— Cum ai vrea să găseşti un şobolan în iarbă, pe întuneric? se enervă ea. Nu putem face nimic! Am venit să-l ajutăm pe Sirius şi nimic altceva!
— Bine, bine!
Luna ieşi din nori. Văzură micul convoi oprindu-se şi observară mişcări ciudate.
— Începe! zise Hermione. Lupin se transformă în lup!
— Hermione, zise Harry, deodată. Trebuie să facem ceva!
— De câte ori să-ţi spun că n-avem voie să…
— Da, ştiu: să intervenim în desfăşurarea lucrurilor! Ştiu, dar Lupin va fugi în câteva clipe spre pădure! Adică spre noi!
Hermione tresări.
— Repede! gemu ea, repezindu-se să-l dezlege pe Buckbeak. Ce facem? Unde ne ascundem? În curând, or să apară şi Dementorii…
— Hai la Hagrid! zise Harry. Nu e nimeni la el!
Alergară cât de repede putură, cu Buckbeak după ei.
Auzeau deja urletele lupului în spatele lor…
Coliba lui Hagrid se zărea în faţa lor. Harry se repezi în uşă şi reuşi să o scoată din ţâţâni. Hermione şi Buckbeak trecură în goană pe lângă el şi intrară în colibă. Intră şi Harry şi zăvorâ uşa în urma lui. Colţ începu să scoată urlete prelungi.
— Şşşt, Colţ, noi suntem! îl potoli Hermione şi începu să-l mângâie pe cap. Abia am scăpat!
Şi Hermione răsuflă uşurată.
— Da…
Harry se uită spre fereastră. Era foarte greu să observi ceva de la distanţa aceea. Buckbeak se simţea în elementul lui în casa lui Hagrid. Se aşeză în faţa focului şi îşi strânse aripile, părând să se pregătească de somn.
— Mă duc iar afară, zise Harry. Nu văd ce se întâmplă de aici… Nici n-o să ştim când să intervenim!
Hermione îi aruncă o privire bănuitoare.
— Nu, nu fac nimic altceva, o asigură Harry. Nu intervin cu nimic… Dar dacă nu vedem ce se întâmplă, de unde o să ştim când e momentul să-l salvăm pe Sirius?
— Bine, se învoi Hermione. O să te aştept aici… cu Buckbeak… Dar, Harry, fii foarte atent! Dacă vezi vreun lup… sau Dementorii…
Harry ieşi afară şi dădu un ocol colibei. Auzi un urlet în depărtare. Însemna că Dementorii se apropiau de Sirius. În curând, el şi Hermione vor alerga spre Sirius…
Harry se îndreptă spre lac, cu inima gata să îi sară din piept. În curând, urma să apară acel Patronus…
Pentru o fracţiune de secundă, Harry se opri nehotărât. „Nu trebuie să fiţi văzuţi!” Dar el nu vroia să fie văzut, ci să vadă el… mai bine… Trebuia să ştie sigur…
Iată Dementorii. Sute. Se scurgeau încet, din toate direcţiile, spre malul lacului. Se îndreptau spre Harry. Nu, nu vroia să se afle iar în preajma lor…
Harry începu să alerge pe marginea lacului. Nu se mai gândea decât la tatăl său… Dacă fusese el… Trebuia să se convingă… Trebuia…
Harry se apropie de lac, dar nu văzu pe nimeni acolo. Pe malul opus al lacului, văzu pâlpâiri argintii… Era încercarea lui de a produce un Patronus…
Chiar la mal, văzu un tufiş şi se ascunse după el, uitându-se cu înfrigurare printre frunze. Pe malul celălalt, licăririle argintii se stinseră. Nu mai putea de emoţie. În curând, în câteva clipe…
— Vino! murmură el. Tată, unde eşti? Vino…
Dar nu apăru nimeni. Harry se uită la Dementorii de pe malul celălalt al lacului. Unul dintre ei îşi dădea jos gluga. Acum! Unde era misteriosul salvator? Dar nimic nu se ivi de data asta…
Brusc, i se făcu lumină în cap. Înţelese! Nu fusese tatăl său, ci el însuşi!
Harry se ridică în picioare, din spatele tufişului, îşi ridică bagheta magică şi strigă din toate puterile:
— Expecto Patronum!
Din vârful baghetei sale ţâşni nu ceva slab, abia pâlpâind, ci izvorî brusc o lumină orbitoare, care luă forma unui animal uriaş, cu sclipiri argintii. Se strădui să vadă ce era. Părea un cal. Plecase de pe malul pe care se afla el şi acum înainta pe suprafaţa neagră a lacului. Îl văzu înclinând capul şi pregătindu-se să-i atace pe Dementori… Alerga în jurul siluetelor lungite în iarbă, iar Dementorii începuseră să se retragă, împrăştiindu-se în întunecimile din care ieşiseră… Plecaseră!