— Peeves! murmură Harry, prinzând-o pe Hermione de încheietură. Intră aici!
Se năpustiră într-o clasă pustie, la timp să nu fie observaţi de Peeves. Peeves părea în toane foarte bune. Sărea şi se învârtea pe coridor, prăpădindu-se de râs.
— Oh, ce oribil e! şopti Hermione, lipindu-şi urechea de uşă. Pariez că e aşa de fericit numai fiindcă Dementorii urmează să-i dea Sărutul Morţii lui Sirius…
Hermione se uită iar la ceas.
— Trei minute, Harry!
Aşteptară până ce Peeves se îndepărtă, apoi ieşiră tiptil şi o luară iar la fugă.
— Hermione, ce se întâmplă dacă nu ajungem la timp, înainte de a închide Dumbledore uşile? întrebă Harry, gâfâind.
— Nici nu vreau să mă gândesc, gemu Hermione, uitându-se iar la ceas. Un minut!
Ajunseră aproape de intrarea în spital.
— E bine, îşi făcu Hermione curaj. Se aude vocea lui Dumbledore. Repede, Harry!
Parcurseră ultimii metri de coridor. Uşa se deschise şi puteau vedea deja spatele lui Dumbledore.
— Acum, o să vă încui aici. E, zise el, consultându-şi ceasul, douăsprezece fără cinci minute. Domnişoară Granger, trei întoarceri ar trebui să fie suficiente… Mult noroc!
Dumbledore ieşi din camera de spital cu spatele, scoţându-şi bagheta, ca să zăvorască uşa. Harry şi Hermione intrară în panică. Dumbledore privi în sus şi un zâmbet pişicher îi apăru pe sub mustaţă.
— Ei? întrebă el, încet.
— Am reuşit! zise Harry dintr-o suflare. Sirius a scăpat! A fugit călare pe Buckbeak!
Dumbledore strălucea de fericire.
— Bravo vouă! Hai, intraţi!
Harry şi Hermione intrară în camera de spital. Nu se afla acolo decât Ron, care zăcea tot fără cunoştinţă, în patul său. În spatele lor, se auzi cheia răsucindu-se în broască. Harry şi Hermione se urcară în paturile lor. Hermione ascunse bine Clepsidra Timpului între faldurile robei ei. În acel moment, se întoarse şi Madam Pomfrey, din biroul ei.
— Parcă l-am auzit pe domnul director plecând, zise ea. Sper că acum pot să am şi eu grijă de pacienţii mei…
Era într-o dispoziţie foarte proastă. Harry şi Hermione acceptară ciocolata, pe care le-o dădu ea, fără nici un fel de protest. Madam Pomfrey aşteptă, ca să se asigure că o mâncaseră pe toată. Dar Harry abia putea înghiţi. Atât el, cât şi Hermione, aşteptau cu sufletul la gură… Apoi, deodată, în timp ce luau o a patra bucăţică de ciocolată de la Madam Pomfrey, auziră un murmur care creştea fulgerător în intensitate. Voci agitate şi supărate răsunau de undeva, de deasupra lor…
— Ce-i asta? întrebă Madam Pomfrey, îngrijorată. Vocile nervoase şi revoltate ajunseseră aproape la uşa lor.
Madam Pomfrey îşi aţinti ochii spre uşă.
— Ce-o fi în capul lor? zise ea. Chiar nu-şi dau seama că or să trezească pe toată lumea?
Harry se străduia să înţeleagă ce spuneau vocile. Erau foarte aproape…
— Probabil că a reuşit să se facă nevăzut, Severus. Trebuia să lăsăm pe cineva cu el… Ah, când o să audă mâine presa…
— NU S-A FĂCUT NEVĂZUT! URLĂ PLESNEALĂ. NU TE POŢI FACE NEVĂZUT ŞI NICI APĂREA DIN SENIN ÎN ACEST CASTEL! ASTA… ARE LEGĂTURĂ… CUMVA… CU… POTTER!
— Severus, fii rezonabil! Harry a fost închis în camera asta de spital…
BANG!
Uşa camerei se izbi de perete.
Fudge, Plesneală şi Dumbledore năvăliră în cameră. Numai Dumbledore era perfect calm. Ba chiar părea că îi place întreaga situaţie. Fudge era negru de supărare, dar nici pe departe ca Plesneală…
— SĂ MĂRTURISEŞTI IMEDIAT, POTTER! CE-AI FĂCUT? CUM?
— Domnule profesor Plesneală, controlaţi-vă, vă rog! strigă Madam Pomfrey.
— Da, Plesneală, păstrează-ţi calmul, interveni şi Fudge. Doar am văzut cu toţii că uşa era încuiată…
— EI L-AU AJUTAT SĂ SCAPE! SUNT SIGUR! ţipă Plesneală, arătând spre Harry şi Hermione.
Faţa i se strâmbase de mânie, iar din gură împrăştia peste tot numai salivă.
— Calmează-te odată! se supără Fudge. Spui numai aiureli!
— NU-L CUNOŞTI PE POTTER! strigă Plesneală. EL A FĂCUT-O, N-AM NICI O ÎNDOIALĂ!
— Ajunge, Severus, te rog, interveni Dumbledore, cât se poate de calm. Gândeşte-te şi tu puţin… Uşa era încuiată… Eu am încuiat-o acum zece minute, când am plecat. Madam Pomfrey, copiii ăştia au părăsit patul sau nu?
— Sigur că nu! zise Madam Pomfrey. Am stat cu ei, de îndată ce aţi ieşit dumneavoastră!
— Poftim, Severus! zise Dumbledore, cu acelaşi calm. Doar dacă eşti convins că Hermione şi Harry pot fi în două locuri în acelaşi timp… Altfel, nu văd de ce i-am mai deranja…
Plesneală stătea acolo, uitându-se când la Fudge, care era uimit de ieşirea lui, când la Dumbledore, ai cărui ochi sclipeau pe sub ochelari. Se întoarse brusc pe călcâie şi ieşi din încăpere, cu roba fluturând în urma lui.
— Şi-a pierdut complet minţile, zise Fudge, uitându-se după el. Să fiu în locul tău, Dumbledore, l-aş supraveghea îndeaproape.
— Nu, n-are nimic, zise Dumbledore. E doar foarte dezamăgit. Nu l-au mai ţinut nervii…
— Parcă numai el ar fi dezamăgit! făcu Fudge. Să vezi ce-or să se repeadă asupra mea cei de la „Profetul zilei”! L-am prins pe Black şi ne-a scăpat iar de sub nas! Nu mai rămâne decât să afle că a scăpat şi Hipogriful de execuţie şi am ajuns de râsul lumii! Eh… Mai bine plec să-i anunţ pe cei de la Minister…
— Şi Dementorii? întrebă Dumbledore. Sper că îi luaţi de-aici!
— O, sigur, zise Fudge, trecându-şi absent mâna prin păr. Vor trebui să plece… Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că vor fi în stare să aplice Sărutul Morţii unui copil complet nevinovat! Şi-au pierdut cu totul controlul… Chiar din noaptea asta îi trimit înapoi la Azkaban! Poate punem nişte dragoni la intrarea în castel… Ne mai gândim…
— Ce i-ar mai plăcea lui Hagrid! râse Dumbledore, privindu-i pe furiş pe Harry şi pe Hermione.
După ce Dumbledore şi Fudge părăsiră camera, Madam Pomfrey se repezi la uşă şi o închise iar cu cheia. Bombănind nervoasă, plecă iar în biroul ei.
Se auzi un geamăt slab în celălalt capăt al camerei. Se trezise Ron! Îl vedeau stând în capul oaselor şi frecându-şi nedumerit creştetul.
— Ce… Ce s-a întâmplat? gemu el. Harry? De ce suntem aici? Unde este Sirius? Unde e Lupin? Ce s-a întâmplat?
Harry şi Hermione se priviră cu înţeles.
— Explică-i tu, zise Harry, servindu-se cu încă o bucăţică de ciocolată.
Când părăsiră spitalul, a doua zi la prânz, Harry, Ron şi Hermione constatară cu surprindere că nu mai era nimeni în castel. Era clar că, din cauza căldurii şi eliberaţi de povara examenelor, colegii lor se duseseră iar în excursie la Hogsmeade. Nici Ron şi nici Hermione nu simţeau nici o tragere de inimă să se ducă şi ei acolo, aşa că hoinăriră împreună cu Harry în jurul castelului, nemaisăturându-se să comenteze evenimentele extraordinare din noaptea trecută şi întrebându-se unde erau Sirius şi Buckbeak în acel moment.
Se aşezară pe malul lacului. Uitându-se la calmarul uriaş, care îşi agita tentaculele la suprafaţa apei, Harry pierdu firul conversaţiei şi ochii i se opriră iar pe malul opus al lacului.