Dintr-acolo galopase spre el animalul acela straniu…
Cineva se interpuse între ei şi soare. Umbra uriaşă era a lui Hagrid, care avea ochii umflaţi, dar mai-mai să-i plesnească pieptul de fericire. Îşi şterse fruntea cu o batistă de mărimea unei feţe de masă şi le zise:
— Ştiu că n-ar trebui să fiu fericit pentru cele petrecute noaptea trecută, dar nu mă pot abţine, fiindcă… Ia să vedem, ghiciţi?
— Ce să ghicim? întrebară ei, prefăcându-se tare curioşi.
— Beaky! A scăpat! E liber! Am serbat evenimentul toată noaptea!
— Splendid! exclamă Hermione, aruncându-i lui Ron o privire plină de reproş, fiindcă acesta era pe punctul de a izbucni în râs.
— Da… Probabil că nu l-am legat ca lumea… Mi-am făcut griji totuşi… M-am temut să nu-l fi mâncat cumva profesorul Lupin azi-noapte… Dar el a zis că n-a mâncat nimic peste noapte!
— Cum? întrebă Harry repede.
— Ah, cum n-aţi auzit? întrebă Hagrid, coborându-şi vocea, deşi nu era nici ţipenie de om în jur. Plesneală… Le-a spus Viperinilor că profesorul Lupin e un om-lup! Şi că azi-noapte hoinărea în jurul castelului. Bietul de el… îşi face bagajele acum…
— Îşi face bagajele? strigă Harry. De ce?
— Păi, fiindcă pleacă, zise Hagrid, surprins că Harry îl întrebase aşa ceva. Şi-a dat demisia azi-dimineaţă… A zis că nu vrea să rişte să i se mai întâmple o dată…
Harry sări în picioare.
— Mă duc să-l văd! le zise el prietenilor săi.
— Dar dacă şi-a dat demisia…
— … nu cred că mai putem face ceva…
— Nu-mi pasă, eu tot mă duc! Ne întâlnim tot aici!
Uşa de la biroul profesorului Lupin era deschisă. Îşi strânsese aproape toate lucrurile. Vasul gol, în care stătuse Fluidemul era lângă valiza lui roasă de vreme, care era deschisă şi aproape plină. Lupin stătea aplecat peste ceva de pe biroul lui. Îşi ridică doar privirea spre Harry.
— Am văzut că vii, zise el zâmbind şi îi arătă „Harta Ştrengarilor”, la care tocmai se uita.
— Hagrid ne-a spus! zise Harry. Că aţi demisionat… Nu e adevărat, nu-i aşa?
— Ba da, din păcate, oftă Lupin, trăgând sertarele şi golindu-le de conţinutul lor.
— Dar de ce? strigă Harry. Sper că nu-şi închipuie Ministerul Magiei că aveţi vreun amestec în dispariţia lui Sirius…
Lupin se duse la uşă şi o închise.
— Nu. Profesorul Dumbledore a făcut tot posibilul să îl convingă pe Fudge că de fapt am vrut să vă salvez pe voi, oftă iar Lupin. Asta a fost ultima picătură pentru Plesneală. Faptul că a pierdut Ordinul Merlin l-a durut tare… Astfel că, din greşeală, desigur, a lăsat să-i scape azi la micul dejun că sunt om-lup…
— Doar nu plecaţi din cauza asta! zise Harry. Lupin zâmbi chinuit.
— Mâine dimineaţă, Harry, vor începe să vină bufniţe de pretutindeni, cu scrisori din partea părinţilor îngrijoraţi, cărora nu le va face nici o plăcere ca odraslele lor să aibă ca profesor un om-lup. Şi îi înţeleg. O, Doamne, aş fi putut să vă muşc pe unul dintre voi! Nu trebuie să se mai întâmple niciodată asta!
— Dar sunteţi cel mai bun profesor de „Apărare contra Magiei Negre” pe care l-am avut vreodată! strigă Harry. Nu plecaţi!
Lupin clătină din cap, dar nu zise nimic. Continuă să-şi golească sertarele. Apoi, în timp ce Harry se gândea cum ar fi putut să-l convingă să nu plece, Lupin spuse:
— Din câte mi-a spus domnul director, ai salvat o mulţime de vieţi nevinovate aseară, Harry! Sunt foarte mândru că ţi-ai însuşit ce ţi-am predat eu! Povesteşte-mi şi mie despre fantasticul Patronus…
— Dar de unde ştiţi acest lucru? întrebă Harry uimit.
— Păi, ce altceva ar fi putut să alunge puzderia de Dementori?
Harry îi povesti tot ce se întâmplase. După ce termină, observă că profesorul Lupin zâmbea mulţumit.
— Da, tatăl tău se transforma întotdeauna în cerb! spuse Lupin. Ai ghicit corect! De aceea îşi luase numele de Corn…
Lupin aruncă şi ultimele cărţi în valiză, închizând la loc sertarele biroului şi întorcându-se spre Harry.
— Poftim, am adus asta de la conacul bântuit, noaptea trecută, zise el şi îi întinse pelerina. Şi…
Ezită puţin, dar îi dădu înapoi şi „Harta Ştrengarilor”.
— Nu mai sunt profesorul tău, aşa că nu mă simţ vinovat că-ţi dau înapoi harta. Eu n-am ce face cu ea, dar sunt sigur că tu, Ron şi Hermione o s-o folosiţi cu folos!
Harry luă harta şi zâmbi.
— Mi-aţi spus, zise Harry, că Lunaticul, Şobo, Amprentă şi Corn au vrut să mă ademenească să ies din castel… Că aşa au socotit ei că era mai distractiv…
— Chiar asta am şi vrut! zise Lupin, aplecându-se să îşi închidă valiza. Sunt convins că tatăl tău ar fi fost total dezamăgit dacă fiul lui nu ar fi descoperit nici un pasaj secret care să ducă afară din castel!
Se auzi un ciocănit. Harry ascunse repede harta şi pelerina. Era profesorul Dumbledore, care nu păru deloc surprins să îl găsească pe Harry acolo.
— Te aşteaptă trăsura, Remus, îi zise Dumbledore.
— Mulţumesc, domnule director!
Lupin îşi luă valiza ponosită şi vasul Fluidemului.
— Atunci… La revedere, Harry, zise el, zâmbind. Mi-a făcut mare plăcere să-ţi fiu profesor. Vă rog, domnule director, nu mă conduceţi până la poartă… Mă descurc eu…
Harry avu impresia că Lupin căuta să plece cât mai repede posibil.
— La revedere, Remus, zise Dumbledore grav.
Lupin îşi eliberă mâna dreaptă, ca să îi poată strânge mâna lui Dumbledore. Apoi, cu un ultim zâmbet spre Harry, Lupin ieşi din birou.
Harry se aşeză pe un scaun, cu ochii în pământ. Auzi uşa închizându-se şi ridică privirea. Dar Dumbledore era tot acolo.
— De ce eşti trist, Harry? îl întrebă el. Ar trebui să fii foarte mândru şi fericit, după isprăvile de aseară.
— Şi ce contează? zise Harry încruntat. Pettigrew a scăpat!
— Cum ce contează, Harry? făcu Dumbledore. Contează şi încă foarte mult. Datorită ţie, am aflat adevărul. Ai salvat un om nevinovat de la o soartă cumplită.
Soartă cumplită, îşi aminti Harry. Lordul Întunericului va renaşte cu ajutorul slugii lui credincioase, mai puternic şi mai înfricoşător ca niciodată. La noapte… înainte de miezul nopţii… servitorul… eliberat… reîntâlnirea cu stăpânul său… Prezicerea profesoarei Trelawney!
— Domnule director, ieri, la examenul de la „Previziuni despre viitor”, doamna profesoară Trelawney s-a purtat foarte… foarte straniu…
— Da? se miră Dumbledore. Adică… Eh… mai straniu ca de obicei?
— Da… Vocea i s-a înăsprit şi a prezis ce v-am spus! zise Harry şi se uită la Dumbledore. Apoi, şi-a revenit şi nu şi-a amintit nimic din ceea ce spusese… Credeţi că a fost… o prezicere adevărată?
Dumbledore păru să fie destul de impresionat.
— Da, s-ar putea, Harry, zise el gânditor. Asta ar fi a doua prezicere adevărată… Ar trebui să-i ofer o mărire de salariu!
— Dar…
Harry se uită la Dumbledore de-a dreptul uluit. Cum putea să ia totul în glumă?
— Dar eu i-am oprit pe Sirius şi pe profesorul Lupin să-l omoare pe Pettigrew… Asta înseamnă că numai din cauza mea…
— Ei, nu-i chiar aşa, încercă să îl liniştească Dumbledore. Nu te-a învăţat nimic experienţa cu Clepsidra Timpului?