J. K. Rowling
Harry Potter şi piatra Fflozofală
Capitolul I
BĂIATUL DE ODINIOARĂ
Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau foarte mândri că erau complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat să fie amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă, pur şi simplu, nu credeau în astfel de aiureli!
Domnul Dursley era directorul unei firme, numite Grunnings, care făcea burghie. Era un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustaţă foarte bogată. Doamna Dursley era blondă, foarte slabă, şi avea un gât cam de două ori lungimea normală, ceea ce îi era de mare folos, deoarece îşi petrecea majoritatea timpului uitându-se peste gard, în curţile vecinilor, iscodind tot ce se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai reuşit copil din lume (după părerea lor).
Familia Dursley avea tot ce şi-ar fi putut dori, dar mai avea şi un secret, pe care nu vroiau în ruptul capului să-l descopere cineva! Le era insuportabil chiar şi gândul că cineva ar fi putut afla vreodată despre familia Potter. Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar nu se mai văzuseră de câţiva ani buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici o soră, deoarece doamna Potter şi dragul ei soţ bun-de-nimic erau complet opuşi felului ei de a fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor le-ar fi putut vedea vreodată rudele. Familia Potter avea şi ea un fiu, dar domnul şi doamna Dursley nu-l văzuseră niciodată şi nici nu doreau aşa ceva. Copilul era alt motiv care îi ţinea la distanţă. Cum să se joace micul lor Dudley cu un astfel de copil?!?
Când domnul şi doamna Dursley se treziră în acea zi de marţi, mohorâtă şi tristă, în care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu prevestea lucrurile stranii şi misterioase care urmau să se petreacă în întreaga ţară. Domnul Dursley fredona ceva, în timp ce îşi lua din şifonier cea mai anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur! Doamna Dursley trăncănea veselă, în timp ce se străduia să-l potolească pe micuţul Dudley, care nu mai contenea cu ţipetele.
Nici unul nu observă bufniţa mare şi pământie, care zbura prin faţa ferestrei.
La opt şi jumătate fix, domnul Dursley îşi luă servieta, o ciupi uşor de obraz pe doamna Dursley şi încercă să-l sărute pe Dudley, dar rată momentul, fiindcă pe băiat îl apucară năbădăile şi începu să împroaşte peste tot cu lapte şi biscuiţi.
— Mare zvăpăiat! zâmbi domnul Dursley şi ieşi din casă.
Se urcă în maşină şi plecă. La colţul străzii, observă primul semn ciudat: un motan care studia o hartă! Preţ de o secundă nu îşi dădu seama de grozăvia situaţiei, apoi, întoarse brusc capul, să vadă dacă nu se înşelase. Da, era un motan vărgat, dar nici urmă de hartă! Cum de se gândise, măcar, la aşa ceva? Probabil că lumina îi jucase o festă. Domnul Dursley clipi şi se uită fix la motan. Acesta îi întoarse privirea. În timp ce mergea mai departe, domnul Dursley continua să privească motanul prin oglinda retrovizoare. Acum, jivina citea numele străzii, adică se uita la plăcuţa străzii. Cine a mai văzut pisică, care să citească plăcuţele străzilor sau să se orienteze pe hărţi?!? Domnul Dursley ridică din umeri şi alungă din minte imaginea motanului. Tot drumul nu se mai gândi decât cum să obţină în ziua aceea o comandă cât mai mare de burghie.
Dar, la marginea oraşului, imaginea burghielor fu alungată din mintea lui de altceva straniu. Cum de-abia se mişca, încet ca melcul, în aglomeraţia şoselei, nu putu să nu observe oamenii îmbrăcaţi cât se poate de ciudat, oameni cu pelerine largi pe umeri. Nu putea să sufere oamenii îmbrăcaţi extravagant! Îşi închipui că era vreo altă modă stupidă. Bătu nervos cu degetele pe volan, când ochii îi căzură pe un grup de astfel de… ciudaţi, ca să nu spună altfel! Şuşoteau agitaţi între ei. Domnul Dursley observă cu stupoare că unii dintre ei nici măcar nu erau tineri. Cum puteau unii de vârsta lui să poarte acele pelerine fistichii, de culoare verde-smarald?!? Ce tupeu pe ei! Apoi, îi trecu prin cap că oamenii aceia strângeau probabil fonduri pentru cine ştie ce, de-aia erau îmbrăcaţi aşa bătător la ochi. Da, asta trebuia să fie! Traficul se descongestionă şi, după puţin timp, domnul Dursley ajunse în parcarea firmei. Gândul lui era din nou la burghie.
În biroul său, la etajul nouă, domnul Dursley se aşeză cu spatele la fereastră. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, cu greu s-ar fi putut concentra în dimineaţa aceea la burghiele lui. Aşa că nu văzu bufniţele care zburau în plină zi, deşi, ceilalţi oameni de pe stradă le văzură. Arătau cu degetul spre ele şi priveau cu gura căscată, în timp ce puzderie de bufniţe treceau pe deasupra capetelor lor. Mulţi dintre ei nu văzuseră o bufniţă nici noaptea, darămite ziua! Domnul Dursley habar n-avea de toate acestea! A urlat la subalterni, a dat telefoane importante şi a mai zbierat un pic. Asta însemna că a fost într-o dispoziţie excelentă până la prânz, când s-a gândit să se mai dezmorţească puţin şi s-a sculat de pe scaun să se ducă să-şi cumpere un covrig de la brutăria de vizavi.
Uitase cu totul de oamenii în pelerine, când văzu alt grup, chiar lângă brutărie. Nu-şi putea explica de ce, dar îi dădeau o senzaţie de nelinişte. Oamenii erau foarte agitaţi, şuşoteau între ei şi nu aveau nici un fel de cutie în care să strângă vreo colectă. Intră în brutărie şi îşi luă o gogoaşă, până la urmă. Când trecu pe lângă acei oameni ciudaţi, auzi câteva frânturi din conversaţia lor:
— Familia Potter… Da… Aşa am auzit…
— Da… Fiul lor, Harry…
Domnul Dursley încremeni locului. Îl năpădi groaza. Vru să le spună ceva acelor oameni, dar renunţă după ce se gândi mai bine.
Fugi până în biroul lui, îi spuse secretarei să nu fie deranjat şi puse mâna pe telefon. Aproape că formase tot numărul, când se răzgândi şi lăsă receptorul jos. Căzu pe gânduri, mângâindu-şi mustaţa. Nu, nu… Era cât se poate de stupid din partea lui… Potter era un nume destul de comun prin acele părţi, nu? Probabil că pe mulţi îi chema Potter, iar despre Harry, ce să mai vorbim! Dacă se gândea mai bine, nici măcar nu era sigur că pe nepotul lui îl chema Harry… Nu-l văzuse niciodată… Poate îl chema Harvey, cine ştie? Sau Harold… N-avea nici un rost s-o neliniştească şi pe doamna Dursley! Întotdeauna se indispunea cumplit, când i se amintea despre sora ei. Şi avea şi de ce, biata de ea! Dacă ar fi avut el o asemenea soră… Şi, totuşi, acei oameni cu pelerine…
Nu prea i-a mai stat capul la burghie în după-amiaza aceea, iar când părăsi clădirea, la ora cinci, era aşa de îngrijorat, încât dădu peste cineva, din greşeală.
— Scuzaţi! mormăi el către omuleţul în care intrase şi care se clătină şi aproape îşi pierdu echilibrul.
Trecură câteva secunde bune până ce domnul Dursley îşi dădu seama că omul purta o pelerină violetă. Bărbatul nu părea supărat deloc că fusese aproape trântit la pământ, ba, din contră, faţa i se destinse într-un zâmbet larg şi spuse cu o voce, ca un chiţăit, care îi făcu pe toţi cei din apropiere să întoarcă miraţi capetele:
— N-ai de ce să te scuzi, dragă domnule, nimic nu mă poate indispune azi! Să ne bucurăm că am scăpat de Ştim-Noi-Cine! Chiar şi un Încuiat ca tine ar trebui să preamărească această zi deosebit de fericită!
Şi omul îl îmbrăţişă pe domnul Dursley şi se îndepărtă. Domnul Dursley rămase ţintuit locului, uimit peste măsură că fusese îmbrăţişat de o persoană complet necunoscută. Era enervat şi fiindcă îl făcuse Încuiat, ce-o fi vrut să spună… Se urcă în maşină şi se grăbi spre casă, sperând că totul fusese numai în imaginaţia lui. Lucru ciudat să spere aşa ceva, fiindcă nu era deloc de acord cu astfel de lucruri stupide, cum ar fi imaginaţia!