Le aruncă o privire cruntă Unchiului Vernon şi Mătuşii Petunia.
— O să-ţi spun atât cât ştiu şi eu, că nu ştiu chiar tot, multe sunt învăluite în mister…
Se aşeză pe canapea, privi câteva clipe la foc şi zise:
— Totul începe cu cineva, pe nume… Dar e incredibil că nu-i ştii nici numele, toţi cei din lumea noastră îl ştiu!
— Numele cui?
— Ei bine, nu-mi place să-i spun numele, dacă pot să-l evit. Nimănui nu-i place.
— De ce?
— Mii de vârcolaci, Harry, oamenii încă se mai tem. E foarte greu să-ţi explic… vezi, tu, era un vrăjitor care… a devenit rău, atât de rău cât îţi poţi imagina tu, ba şi mai rău! Numele lui era…
Hagrid înghiţi în sec, dar cuvintele refuzară să se facă auzite.
— Nu, nu pot să-l pronunţ! Cap-de-Mort, na! se înfioră Hagrid. Să nu mă mai faci să-l spun a doua oară. Ei bine, acum douăzeci de ani, acest… vrăjitor căuta să îi atragă pe cât mai mulţi de partea lui. Şi a reuşit să atragă destui, pe unii de frică, pe alţii, fiindcă doreau şi ei puţin din puterea lui. Şi avea puteri nemăsurate! Urmară zile negre. Nu mai ştiai în cine să ai încredere, cu cine să te împrieteneşti… Se întâmplau lucruri groaznice. Câştiga tot mai mult teren. Cine i se împotrivea, era eliminat. Oribil! Ultimul loc sigur era şcoala de la Hogwarts. Dumbledore era singurul de care se temea Ştim-Noi-Cine. Nu îndrăznea să se atingă şi de şcoală. Oricum, nu în acel moment. Mama şi tatăl tău erau cei mai buni vrăjitori pe care i-am cunoscut vreodată. Primii la şcoală, pe vremea lor! E de mirare că Ştim-Noi-Cine nu a încercat să-i atragă de partea lui. Probabil din cauză că ştia că sunt foarte apropiaţi de Dumbledore, ca să-şi dorească să aibă de-a face cu magia neagră. Sau a crezut că îi poate convinge sau a vrut să-i înlăture din cale… Tot ce se ştie este că, acum zece ani, într-o noapte de Halloween, a apărut ca din senin la poarta casei voastre. Tu aveai doar un anişor şi… şi…
Hagrid se opri, scoase o batistă mare şi îşi suflă nasul, cu un zgomot ca de avertizor de ceaţă!
— Scuză-mă, dar i-am cunoscut pe părinţii tăi, cei mai cumsecade oameni care au existat vreodată… În fine, Ştim-Noi-Cine i-a ucis pe amândoi şi a încercat să te omoare şi pe tine. Vroia să scape de toţi din familia ta sau, cine ştie, poate că îi plăcea să ucidă. Oricum, n-a reuşit să te omoare. Nu te-ai întrebat niciodată de unde ai semnul ăla pe frunte? Doar nu e o tăietură obişnuită! Un blestem puternic le-a venit de hac mamei şi tatălui tău şi v-a spulberat casa, dar tu te-ai ales numai cu cicatricea asta! A mai omorât şi alţi câţiva vrăjitori vestiţi ai timpului — McKinnons, Bone, Prewett — dar tu, deşi bebeluş, ai supravieţuit! De-aia eşti faimos, Harry!
Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui Harry, pe măsură ce Hagrid înainta cu povestirea. Vedea acum mai clar ca niciodată acea străfulgerare verzuie şi, pentru prima oară, îşi aminti un hohot de râs cumplit.
Hagrid îl privea cu tristeţe.
— Din ordinul lui Dumbledore, te-am luat dintre ruinele casei voastre şi te-am adus aici…
— O grijă în plus, numai necazuri! sări Unchiul Vernon.
Harry tresări. Uitase că mai erau şi ei în colibă. Unchiului Vernon părea că-i revenise curajul. Se uita la Hagrid cu ciudă şi strângea pumnii.
— Ascultă la mine, băiete, continuă el, accept că e ceva straniu cu tine, dar nimic care să nu poată fi corectat cu o bătaie zdravănă. Cât despre părinţii tăi, erau ciudaţi, într-adevăr, nu pot să neg, dar lumea s-ar fi descurcat mult mai bine fără ei, după părerea mea. Au căutat-o cu lumânarea, s-au amestecat cu tot felul de ciudaţi. Mă aşteptam la asta, ştiam că o vor sfârşi rău…
Nu mai apucă să termine, că Hagrid sări ca turbat de pe canapea, scoase o umbrelă dintr-unul din buzunare, o îndreptă spre domnul Dursley, ca pe o sabie, şi îi spuse:
— Te avertizez, Dursley, că dacă mai scoţi un singur cuvânt, unul singur…
La gândul că putea fi împuns cu umbrela gigantului, Unchiul Vernon se făcu mic din nou. Se lipi de perete şi amuţi.
— Aşa e mult mai bine, rânji Hagrid, răsuflând din greu şi lăsându-se să cadă pe canapeaua care de data asta se lăsă până la podea.
Dar Harry mai avea nenumărate întrebări de pus:
— Ce s-a întâmplat cu Cap-de… Scuză-mă, cu Ştim-Noi-Cine?
— Bună întrebare! Nu se ştie, a dispărut! S-a evaporat! În aceeaşi noapte, în care a încercat să te omoare pe tine! Asta te-a făcut şi mai faimos! Asta e cel mai mare mister… era tot mai puternic, din zi în zi, atunci de ce s-a făcut nevăzut? Unii spun că ar fi murit, pagubă-n ciuperci, după părerea mea, alţii, că l-au mai văzut, dar eu nu cred, fiindcă cei care erau cu el s-au întors, unii, ca după o lungă transă. Dacă trăia, de ce s-ar mai fi întors ăia la noi?! Cei mai mulţi dintre noi cred că e pe undeva, dar şi-a pierdut puterile. Ceva din tine, Harry, l-a făcut să devină slab. În acea noapte, s-a întâmplat ceva, nu se ştie ce, un amănunt, pe care el nu l-a luat în calcul.
Hagrid îl privi cu admiraţie şi respect, dar Harry, departe de a se simţi mândru şi flatat, credea cu tărie că Hagrid se înşela amarnic. Vrăjitor? El? El, care toată viaţa a fost înghiontit de Dudley şi prigonit de Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon… Dacă era vrăjitor, cu adevărat, cum de nu se transformau în broaşte râioase, de fiecare dată când îl supărau sau îl încuiau în nişa lui? Dacă îl învinsese pe cel mai puternic vrăjitor, cum se făcea că Dudley dădea mereu de-a dura cu el, ca şi cum ar fi fost o minge de fotbal?
— Hagrid, cred că te înşeli, nu se poate să fiu vrăjitor!
— Da? Aşa crezi? Ce, nu ţi s-a întâmplat să se petreacă în jurul tău lucruri ciudate, în momentele când ţi-era mai frică sau erai foarte supărat?
Harry îşi pironi privirea la foc. Da, dacă se gândea mai bine… toate lucrurile stranii care îi înnebuneau pe unchii lui se întâmplaseră în momentele în care era furios sau speriat… când era fugărit de gaşca lui Dudley, reuşise cumva să scape, sau când îi era ruşine să se ducă la şcoală cu părul ciuntit de Mătuşa Petunia, acesta îi crescuse la loc peste noapte… Chiar ultima întâmplare, când era furios că-l îmbrâncise Dudley din faţa vitrinei cu şarpele boa, nu dispăruse geamul de la vitrina şarpelui, spre groaza lui Dudley?
Harry îl privi pe Hagrid şi zâmbi. Hagrid radia de fericire.
— Vezi? făcu Hagrid. Ascultă-mă pe mine, o să-i uimeşti pe toţi la şcoală!
Dar Unchiul Vernon nu avea de gând să se predea fără luptă.
— Nu ţi-am spus că nu merge la nici o şcoală? şuieră el. Merge la Stonewall High şi trebuie să-mi mulţumească pentru asta! Am citit şi eu scrisoarea în care se spunea că are nevoie de tot felul de prostii: cărţi de vrăji, baghete fermecate sau…
— Dacă vrea el să meargă, un Încuiat ca tine, mare şi prost, nu o să-l poată opri, în nici un caz! se înfurie Hagrid. Să-l opreşti tu pe fiul lui Lily şi al lui James să meargă la Hogwarts! Ce glumă bună! Nu eşti în toate minţile! I s-a păstrat un loc la cea mai bună şcoală de vrăjitori şi magicieni încă de când s-a născut! O să fie pentru prima oară cu tineri de nivelul lui şi o să aibă cel mai bun dascăl, pe Albus Dumbledore!
— NU DAU UN BAN PENTRU CA SĂ-L ÎNVEŢE CINE ŞTIE CE SONAT MAGII ŞI VRĂJITORII! urlă Unchiul Vernon.
Gata! Unchiul Vernon întinsese coarda prea mult! Hagrid luă umbrela şi o învârti pe deasupra capului Unchiului Vernon.