— Niciodată, auzi? NICIODATĂ, să nu-l mai insulţi pe Albus Dumbledore în faţa mea! Ai înţeles? îşi ieşi din fire Hagrid.
Hagrid schimbă direcţia umbrelei, orientând-o spre Dudley, sclipi un mic fulger violet, se auzi ceva, ca o pocnitoare, şi în secunda următoare, Dudley urlă de durere, ţinându-se cu mâinile de fundul lui mare şi gras. Când se întoarse, toată lumea văzu, ieşind printr-o crăpătură a pantalonilor, o codiţă mică şi răsucită, de purceluş! Unchiul Vernon scoase un urlet de groază şi îşi împinse familia în cealaltă cameră, închizând bine uşa după ei.
Hagrid privi spre umbrela sa, îşi mângâie barba ţepoasă şi spuse ruşinat:
— Nu trebuia să-mi ies aşa tare din fire… Dar dacă n-a înţeles de vorbă bună… Şi apoi, Dudley semăna aşa de bine cu un purcel, că mi-a venit ideea cu coada… Ţi-aş rămâne dator dacă n-ai pomeni nimănui despre incidentul ăsta, îl rugă el pe Harry, privindu-l pe sub sprâncene. Nu ar trebui să fac vrăji, ca să zic aşa… Mi s-a permis să fac doar mici… trucuri, ca să pot să-ţi aduc ţie scrisoarea, de-aia am reuşit aşa bine să vă urmăresc peste tot!
— De ce nu trebuie să faci vrăji? întrebă Harry.
— Păi, am fost şi eu la şcoala asta, dar am fost exmatriculat în anul trei, dacă vrei să ştii adevărul. Mi-au rupt bagheta în două şi tot tacâmul, dar domnul Dumbledore nu a permis să mi se ia de tot puterea. Extraordinar, Dumbledore ăsta!
— Şi de ce ai fost exmatriculat?
— E târziu şi mâine avem o groază de treburi, evită Hagrid răspunsul. Trebuie să te duc în oraş ca să luăm cele necesare!
Îşi scoase haina groasă şi grea şi îl acoperi pe Harry.
— Înveleşte-te cu ea, îi spuse el lui Harry, şi să nu te sperii dacă mişcă ceva, am nişte şoricei într-un buzunar!!!
Capitolul V
ALEEA DIAGON
A doua zi, Harry se trezi cu noaptea-n cap, dar, deşi îşi dădea seama că se făcuse dimineaţă, îşi ţinea ochii strâns lipiţi. „A fost un vis!” îşi spunea el. „Am visat că venise un gigant, pe nume Hagrid, ca să mă ia la şcoala de vrăjitori. Când o să deschid ochii, o să văd că sunt iarăşi în nişa mea de sub scări!”
Deodată, auzi o bătaie puternică. „E Mătuşa Petunia care a venit să mă trezească!” îşi zise el şi inima i se strânse dureros. Dar tot nu deschise ochii. Ce dacă era vis, fusese aşa frumos!
CIOC! CIOC! CIOC!
— Bine, bine, spuse Harry a lehamite, mă scol îndată!
Se ridică şi haina lui Hagrid căzu la pământ. Coliba era inundată de lumina soarelui, furtuna încetase, iar Hagrid dormea dus. La fereastră, ciocănea o bufniţă, cu un ziar în cioc. Harry sări într-un picior. De fericire, i se părea că e uşor ca un fulg. Merse întins la fereastră şi o deschise. Bufniţa zbură înăuntru şi lăsă ziarul să cadă deasupra lui Hagrid, care însă nu se trezi. Bufniţa nu se lăsă şi începu să-l tragă pe Hagrid de mânecă.
— De ce nu-l laşi să doarmă? zise Harry, încercând să o alunge, dar aceasta se uită furios la el şi continuă să încerce să-l trezească pe Hagrid.
— Hagrid, zise Harry, bufniţa asta…
— Plăteşte-o! mormăi Hagrid.
— Ce să fac?
— Dă-i bani pentru ziar. Caută în buzunarul meu.
Haina lui Hagrid părea că e făcută numai din buzunare, în care se găseau legături de chei, cuţitaşe, bucăţele de sfoară, bomboane de mentă, pliculeţe de ceai… Ah, în sfârşit! Harry scoase un pumn de monede ciudate.
— Dă-i 5 cnuţi!
— Cnuţi?!
— Monedele alea mici, de bronz…
Harry numără cinci monede de bronz, iar bufniţa ridică picioruşul pentru ca Harry să pună monedele în punguţa din piele, legată de picior. Apoi zbură prin fereastra deschisă.
După ce căscă, Hagrid se sculă în capul oaselor şi se întinse.
— Avem multe de făcut azi, Harry, zise el. Cel mai bine ar fi să te duc întâi la Londra să luăm tot ce-ţi trebuie pentru şcoală!
Harry întorcea pe toate părţile monedele găsite în buzunarul lui Hagrid şi le cerceta cu multă atenţie. Îi trecu ceva prin minte care îi cam dezumflă balonul pe care îl simţise în piept de la venirea lui Hagrid.
— Hagrid…
— Mm?
— Eu… nu am nici un ban… şi… l-ai auzit pe Unchiul Vernon… nu vrea să-mi plătească şcoala…
— Nu-ţi face griji din pricina asta, zise Hagrid, scărpinându-se în cap. Ce, crezi că părinţii tăi nu ţi-au lăsat nimic?
— Da, dar dacă totul a fost distrus…
— Doar nu-şi ţineau aurul în casă, băiete! Nuu! Prima dată, ne oprim la Gringotts, Banca Vrăjitorilor. Ia şi tu un cârnăcior, sunt buni şi reci! Şi cred că n-o să spui nu la o felie de tort… Eu, unul, de-abia aştept!
— Vrăjitorii au bănci?
— Una doar. Gringotts. Condusă de spiriduşi.
Harry scăpă din mână bucata de cârnat.
— Spiriduşi?!?
— Da, şi ar trebui să nu fii în toate minţile să încerci să jefuieşti banca, ascultă-mă pe mine! Să nu te pui niciodată cu spiriduşii, Harry! Gringotts este cel mai sigur loc, în afară de Hogwarts, probabil. Oricum, tot trebuia să merg la bancă, să rezolv nişte probleme de-ale domnului Dumbledore, legate de şcoală. Întotdeauna apelează la mine pentru treburile mai importante! zise Hagrid mândru. Aşa cum a fost şi atunci când te-am adus pe tine la Încuiaţii de Dursley. Vezi tu, are multă încredere în mine! Gata? Te-ai pregătit? Să mergem!
Harry îl urmă pe Hagrid până în vârful stâncii. Cerul se făcuse senin, iar marea sclipea sub razele soarelui. Bărcuţa închiriată de Unchiul Vernon era tot acolo, cu o groază de apă pe fund, de la furtuna din noaptea trecută.
— Cum ai ajuns aici? întrebă Harry, rotindu-şi ochii după altă barcă.
— Am zburat! răspunse Hagrid.
— Ai zburat?
— Dar o să plecăm cu asta, nu trebuie să mai folosesc vrăji, acum că te-am găsit!
Se aşezară în barcă, Harry neputându-şi dezlipi ochii de la Hagrid, imaginându-şi în fel şi chip cum putea acesta să zboare.
— E o prostie să vâsleşti, totuşi, zise Hagrid, aruncându-i lui Harry una dintre privirile sale piezişe. Dacă o să… grăbesc lucrurile puţin, n-o să mă spui domnului Dumbledore, nu?
— Sigur că nu! sări Harry, dornic să mai vadă şi alte vrăjitorii.
Hagrid îşi deschise din nou umbrela, bătu de două ori pe una dintre laturile bărcii şi aceasta porni în viteză spre mal.
— De ce spuneai că trebuie să nu fii în toate minţile ca să jefuieşti Banca Vrăjitorilor?
— Blesteme, farmece…, zise el, în timp ce-şi despăturea ziarul. Se zice că seiful cel mare este păzit de dragoni. Şi apoi, trebuie să ştii cum să ajungi acolo. Gringotts este la mare adâncime undeva, în subsolul Londrei, mori de foame pe drumul dus-întors, chiar dacă ar reuşi cineva să pună mâna pe ceva.
Harry se gândea în linişte la toate astea, în timp ce Hagrid îşi citea ziarul, „Profetul zilei”. Harry învăţase de la Unchiul Vernon că oamenii trebuiesc lăsaţi în voia lor, când citesc ziarul, dar îi venea foarte greu să facă lucrul acesta, deoarece avea o mulţime de întrebări de pus.
— Ministerul Magiei încurcă lucrurile, ca de obicei, mormăi Hagrid, întorcând foaia.
— Există un Minister al Magiei? întrebă Harry, fără să se mai poate abţine.
— Sigur! Îl vor pe Dumbledore la minister! Cred şi eu! Dar el a refuzat să părăsească Hogwarts, aşa că l-au numit pe bătrânul Cornelius Fudge. Aşa, de formă, bineînţeles! Acum bufniţele lui o să-l sâcâie în fiecare dimineaţă pe domnul Dumbledore, pentru diverse sfaturi.