— Îşi aminteşte! strigă acesta, privindu-i pe toţi, încântat. Aţi auzit? Îşi aminteşte de mine!
Harry le strânse mâinile tuturor de mai multe ori. Doris Crockford nu se mai sătura!
Un tânăr palid îşi făcu loc în faţă, vizibil emoţionat. Începuse să i se zbată chiar şi un ochi.
— Profesorul Quirrell! strigă Hagrid. Harry, uite unul dintre profesorii pe care o să-i ai la şcoală!
— P-P-P-Potter, se bâlbâi Quirrell de emoţie. N-N-Nici nu p-pot să-ţi spun c-c-ce emoţionat sunt!
— Dar ce predaţi dumneavoastră, domnule profesor? întrebă Hagrid.
— A-A-Apărare contra M-Magiei N-Negre! murmură profesorul Quirrell, ca şi cum nu i-ar fi făcut mare plăcere nici măcar să se gândească la acel lucru. D-D-Dar dumneavoastră, n-nu aveţi m-mare nevoie de asta, nu-i aşa? B-Bănuiesc că aţi v-venit să vă luaţi c-cele n-necesare. Şi eu am v-venit să îmi c-c-cumpăr o carte d-despre v-vampiri!
Numai gândul îl făcu pe profesorul Quirrell să se cutremure.
Dar ceilalţi nu-l lăsară pe profesorul Quirrell să se bucure numai el de prezenţa lui Harry. De-abia după zece minute, Harry reuşi să se desprindă de ei. În cele din urmă, Hagrid ridică glasul, ca să se facă auzit.
— Să mergem, Harry, mai avem o mulţime de treburi! zise el, plin de importanţă.
Doris Crockford îi mai strânse mâna pentru ultima oară, iar Hagrid îl conduse pe Harry într-o curticică, în spatele barului, înconjurată de ziduri înalte şi unde nu se afla nimic în afară de nişte cutii de gunoi şi câteva buruieni.
Hagrid îi făcu lui Harry cu ochiul.
— Ţi-am spus că eşti faimos! Ai văzut? zise el mândru. Chiar şi profesorul Quirrell tremura de emoţie. D-apoi, el cam tremură tot timpul…
— De ce e aşa de agitat?
— Bietul de el! O minte strălucită! Se descurca excelent în munca lui de cercetare, până într-o zi, când şi-a luat o pauză de un an, să facă nişte experimente… Se spune că a întâlnit nişte vampiri într-o pădure şi a avut ceva probleme să scape de Baba Cloanţa… Bietul de el, de atunci nu mai e cum a fost! Se teme de studenţi, de propria materie pe care o predă, de… Ah, unde mi-e umbrela?
Vampiri? Baba Cloanţa? Harry îşi simţi capul învârtindu-i-se. În acest timp, Hagrid număra cărămizile de deasupra unei cutii de gunoi.
— Trei în sus… două la dreapta…, murmura el. Aici! Dă-te la o parte, Harry!
Ciocăni de trei ori cu umbrela lui în acel punct. Cărămida atinsă începu să se mişte, iar în mijlocul ei apăru o gaură care se mări şi se tot mări, până se făcu suficient de mare chiar şi pentru Hagrid, şi amândoi trecură dincolo de zid, pe o străduţă întortocheată, care cotea la stânga, dispărând din vedere.
— Bine ai venit pe Aleea Diagon! îi zise Hagrid.
Zâmbi, când văzu cât era Harry de uluit. Băiatul privi în urma lui şi văzu cum spărtura din zid se micşora văzând cu ochii, până dispăru de tot. În locul ei rămase numai peretele de cărămidă. Soarele strălucea puternic deasupra unui maldăr de ceaune, îngrămădite în faţa unui magazin. Ceaune de toate tipurile şi toate mărimile. De cupru, alamă, cositor, argint. Care se autoamestecă. Reversibile, spunea o reclamă, atârnată deasupra unui ceaun.
— O să ai şi tu nevoie de unul, dar mai întâi să mergem să scoatem banii de la bancă.
Harry ar fi vrut să aibă cât mai mulţi ochi, ca să nu-i scape nimic. Nu mai ştia la ce să se uite mai întâi: la magazine, la ce era în faţa lor, la oamenii care cumpărau diverse obiecte. În faţa unei farmacii, o femeie plinuţă dădea din cap nemulţumită:
— Hm, ingrediente din ficat de dragon, şaptesprezece stecli, suta de grame… Cred că nu sunt în toate minţile!
Un fâşâit uşor venea dintr-un magazin întunecat, cu un anunţ în vitrină: Bufniţe ochioase, la kilogram. Dresate sau sălbatice. Zbârlite sau mătăsoase. Cenuşii, maronii, înspicate sau albe.
În altă parte, câţiva băieţi, de vârsta lui Harry, stăteau cu nasurile lipite de vitrina unui magazin şi priveau cu jind la cozile de mătură, expuse acolo.
— Uau! spuse unul, încântat. Nimbus 2000, ultimul răcnet! Cea mai rapidă şi cu toate dotările!
În alte magazine se vindeau telescoape, robe, instrumente stranii de argint, pe care Harry nu mai le văzuse vreodată, butoaie cu spline de lilieci şi ochi de ţipar, teancuri de cărţi de vrăji şi farmece, pene şi suluri de pergament, sticluţe cu diferite poţiuni magice, globuri de cristal şi multe altele.
— Gringotts! anunţă Hagrid.
Ajunseseră în faţa unei clădiri albe, care le domina pe toate celelalte. Lângă uşile din bronz masiv, îmbrăcat într-o uniformă stracojie, cu fireturi aurii, stătea un…
— Da, ăsta e un spiriduş, dădu din cap Hagrid, în timp ce treceau pe lângă el, pe scările albe de piatră.
Spiriduşul era cu un cap mai scund ca Harry şi avea o faţă oacheşă şi inteligentă. Harry mai observă că avea degete şi picioare foarte lungi.
Ajunseseră în faţa altei uşi, de argint, de data asta, pe care erau gravate cuvintele:
— Aşa cum îţi spuneam, ar trebui să fii complet nesăbuit să încerci să jefuieşti banca, zise Hagrid.
Doi spiriduşi îi conduseră dincolo de uşile de argint şi cei doi se treziră într-un vast hol de marmură. Vreo sută de alţi spiriduşi stăteau pe scaune înalte, în spatele unor mese, scriind în registre mari, cântărind diverse monede pe cântare de alamă sau examinând cu lupa pietre preţioase. De jur împrejurul holului erau alte zeci de uşi, în faţa cărora stătea câte un spiriduş care conducea oamenii în încăperile respective. Harry şi Hagrid se îndreptară spre una dintre mese.
— Bună dimineaţa, se adresă Hagrid unui spiriduş care părea mai liber. Am venit să scoatem nişte bani din seiful domnului Harry Potter.
— Aveţi cheia, domnule?
— Da, o aveam pe aici, pe undeva, spuse Hagrid şi începu să scoată din buzunare tot ce avea în ele.
Din greşeală, câţiva biscuiţi sfărâmaţi ajunseră pe registrul spiriduşului. Acesta strâmbă din nas. Harry privea cum un spiriduş, de la o masă alăturată, cântărea nişte rubine mari cât nişte bucăţi de cărbune încins.
— Am găsit-o! spuse Hagrid într-un târziu şi ridică triumfător în aer o cheiţă aurie.
Spiriduşul o privi cu atenţie câteva clipe.
— Da, pare să fie în ordine, admise el.
— Şi mai am şi o scrisoare de la profesorul Dumbledore, spuse Hagrid plin de importanţă şi îşi descheie haina la piept. În ea este vorba despre depozitul Ştii-Tu-Care, 713.
Spiriduşul citi scrisoarea cu foarte mare atenţie.
— Da, bine, zise el, o să vină cineva să vă conducă. Socotici!
Socotici era tot un spiriduş care îi conduse la una dintre uşile care duceau undeva, dincolo de holul vast de marmură.
— Ce înseamnă depozitul Ştii-Tu-Care, 713?
— Asta nu pot să-ţi spun. E un mare secret! zise Hagrid misterios. Ceva în legătură cu academia. Dumbledore a avut încredere în mine, nu pot să-ţi spun!
Socotici deschise o uşă şi îi pofti să intre. Harry, care se aştepta la o altă sală cu marmură, rămase surprins. Se aflau într-un tunel de trecere, luminat de torţe aprinse. Drumul cobora în pantă abruptă, iar pe jos se vedeau şine de cale ferată. Socotici fluieră şi veni un vagonet, hurducăind pe şine. Se urcară în el, Hagrid cu multă dificultate, şi plecară mai departe. La început, străbătură un labirint de pasaje subterane. Harry încercă să reţină drumul — stânga, dreapta, dreapta, stânga, intersecţie, dreapta, stânga — dar până la urmă pierdu şirul. Vagonetul părea să ştie, totuşi, drumul, fiindcă Socotici nu intervenea deloc. Harry strânse ochii, când un curent de aer rece îi lovi în plin, dar îi deschise repede, să nu piardă nimic. La un moment dat, văzu la capătul culoarului o flacără şi se întrebă dacă nu era vreunul dintre dragoni. Tocmai se întorsese să mai vadă o dată, când drumul coborî şi mai mult, după care traversară un lac subteran, unde coborau şi urcau din tavan şi din podea uriaşe stalactite şi stalagmite.