— N-am ştiut niciodată exact care sunt stalactitele şi care stalagmitele, îi strigă el lui Hagrid.
— Ah, nu-mi pune întrebări acum, simt că mi se face rău, se văită Hagrid.
Se înverzise, într-adevăr, la faţă, şi, când vagonetul se opri în cele din urmă la o uşă, trebui să se sprijine de zid, ca să-şi oprească tremurul genunchilor.
Socotici descuie uşa. Rotocoale de fum verzui năvăliră afară şi, de îndată ce se risipi fumul, Harry rămase mut de uimire. Erau grămezi de monede aurite, coloane înalte de argint şi grămăjoare de cnuţi de bronz.
— Tot ce vezi aici e averea ta! îi spuse Socotici lui Harry.
Al lui! Totul! Incredibil! Probabil că unchiul lui nu ştia despre averea asta, fiindcă altfel i-ar fi smuls-o cât ai clipi. De câte ori nu se plânseseră cât îi costa întreţinerea lui Harry!… Şi în tot acest timp, averea asta, care era numai a lui, zăcea adânc îngropată în subsolul Londrei.
Hagrid îl ajută să îngrămădească o parte dintre monede într-o sacoşă.
— Monedele de aur se numesc galeoni, îi explică Hagrid. Şaptesprezece stecli de argint fac un galeon, un steclu, douăzeci şi nouă de cnuţi, e simplu! Gata! Îţi ajunge atât pentru un timp, restul rămâne aici, în siguranţă.
Se întoarse spre Socotici şi-i spuse:
— Şi acum, la depozitul Ştii-Tu-Care, 713, dar mai încet, te rog!
— N-avem cum, vagonetul nu are decât o singură viteză!
Coborâră şi mai mult. Aerul devenea tot mai rece, drumul tot mai îngust şi întortocheat.
Treceau peste o prăpastie subterană adâncă, iar Harry se aplecă să vadă ce era jos. Hagrid îl apucă de guler şi îl trase repede înapoi.
Pe uşa depozitului 713 nu se vedea nici o gaură în care ar fi putut să încapă o cheie.
— Staţi la o parte, spuse Socotici cu emfază şi atinse uşor uşa, care dispăru ca prin farmec, sub privirile lor. Oricine altcineva, în afară de noi, spiriduşii de la Gringotts, ar încerca acest lucru, ar fi pur şi simplu aspiraţi înăuntru!
— Şi cât de des verificaţi ce e înăuntru? întrebă Harry.
— Hm, cam o dată la zece ani! răspunse Socotici, privindu-l răutăcios.
În depozitul ăsta trebuiau să fie comori inestimabile, Harry nu mai avea nici un fel de îndoială şi se aştepta la tot pasul să vadă cel puţin bijuterii fabuloase. Dar, spre marea lui uimire, depozitul părea gol, la prima vedere. Apoi observă un pacheţel, învelit în hârtie maro şi aşezat direct pe podea. Hagrid îl luă şi îl ascunse adânc, în faldurile hainei lui. Harry murea de curiozitate, dar ştia că nu era cazul să întrebe ce era în pacheţel.
— Hai înapoi, în vagonetul ăla infernal! Să nu-mi adresezi nici un cuvânt, e mai prudent să ţin gura închisă, zise Hagrid.
După o cursă sălbatică, în vagonet, se treziră afară din banca Gringotts, orbiţi de lumina soarelui. Acum, că avea o mulţime de monede, Harry nu ştia unde să se mai oprească mai întâi. Nu era nevoie să socotească exact câţi galeoni avea, fiindcă ştia cu siguranţă că avea mai mulţi bani decât avusese el vreodată, mai mulţi chiar de câţi avea familia Dursley!
— Hai să luăm uniforma întâi, îl îndemnă Hagrid, împingându-l spre magazinul doamnei Malkin, „Robe şi pelerine pentru toate ocaziile”. Harry, te superi dacă mă duc puţin la „Ceaunul crăpat”? Am nevoie de o tărie, drumul ăla m-a dat gata!
Hagrid era şi acum palid, aşa că Harry intră singur în magazinul de robe, puţin cam speriat, fiind pentru prima oară când trebuia să se descurce singur în noua lume.
Doamna Malkin era o vrăjitoare bondoacă, îmbrăcată în mov şi care zâmbea tot timpul.
— Pentru Hogwarts, dragule? Sigur, răspunse tot ea, fiindcă Harry nici nu îndrăznea să deschidă gura, uite acolo. De fapt, mai e un student care tocmai probează o robă!
În spatele magazinului, un tânăr, palid şi cu faţa prelungă, era urcat pe un scaun, în timp ce o vrăjitoare îi potrivea tivul. Îl urcă şi pe Harry pe un alt scaun şi îi trase peste cap o robă neagră şi lungă, după care începu să-i potrivească lungimea.
— Salut! spuse băiatul. Şi tu mergi la Hogwarts?
— Da, răspunse Harry.
— Tatăl meu îmi cumpără cărţile, în magazinul de alături, iar mama îmi alege bagheta magică, zise el cu o voce monotonă şi tărăgănată. Apoi mergem să vedem o cursă de cozi de mătură de formula 1. Nu pot să înţeleg de ce nu avem voie şi noi, cei din anul I, să avem o coadă de mătură… O să încerc să-l conving pe tata să-mi ia una şi văd eu cum o strecor în şcoală.
Asta îi aminti foarte mult de Dudley.
— Tu ai coada ta de mătură?
— Nu! răspunse Harry.
— Îţi place să joci Vâjthaţ?
— Nu, spuse Harry, întrebându-se ce fel de joc o fi fost şi ăla.
— Mie îmi place. Tata spune că e foarte rău să nu fii ales să joci pentru casa ta, şi are dreptate! Tu ştii în ce casă o să fii?
— Nu, spuse Harry, simţindu-se tot mai prost.
— Da, nimeni nu ştie precis, până nu ajunge acolo, dar eu ştiu că o să fiu la Viperini. Închipuieşte-ţi, să pici la Astropufi, cred că aş renunţa la şcoală, tu nu?
— Mmm, făcu Harry, încercând să pară mai interesant.
— Ia te uită ce namilă! strigă el, arătând spre fereastră.
Era Hagrid, care cumpărase două îngheţate, cu care nu putea intra în magazin.
— Este Hagrid, zise Harry încântat că, în sfârşit, ştia ceva ce nu ştia băiatul acela răzgâiat.
— Aaa, am auzit de el, spuse băiatul. E un fel de servitor, nu?
— E păstrătorul cheilor de la Hogwarts şi paznicul vânatului! sări repede Harry, căruia îi displăcea tot mai mult să stea de vorbă cu acel băiat.
— Da, exact! Este sălbatic şi trăieşte într-o colibă, la marginea pădurii. Se îmbată adesea şi atunci încearcă să facă vrăji şi-şi dă foc la pat! râse băiatul.
— Mie îmi place foarte mult! îi luă Harry apărarea lui Hagrid.
— Da? E rudă cu tine? Unde sunt părinţii tăi?
— Au murit! răspunse Harry scurt, n-avea chef să intre în amănunte cu nesuferitul ăla.
— Oh, scuză-mă, zise el, dar nu părea să-i pară rău deloc. Dar erau de-ai noştri, nu?
— Da, erau vrăjitori, dacă asta vrei să spui!
— N-ar trebui să-i accepte şi pe ceilalţi, nu crezi? Degeaba, nu au fost educaţi ca noi! Unii nici măcar nu aud de Hogwarts până primesc scrisoarea. Ar trebui să rămână în familie, să fie admişi numai copiii vrăjitorilor! Care e numele tău de familie?