Dar, înainte să poată răspunde ceva, doamna Malkin îi zise:
— Poţi să te dai jos, cu tine am terminat!
Harry coborî de pe scaun, fericit că nu mai trebuia să stea de vorbă cu încrezutul ăla!
— Sper să ne vedem la şcoală, spuse băiatul cu voce tărăgănată.
Harry nu scoase un cuvânt cât mâncă îngheţata, pe care i-o adusese Hagrid.
— Ce-ai păţit? întrebă Hagrid.
— Nimic! minţi Harry.
Se mai înveseli puţin când cumpărară o cerneală care îşi schimba culoarea, pe măsură ce scriai. Când ieşiră din magazin, Harry îl întrebă pe Hagrid:
— Ce-nseamnă Vâjthaţ?
— Vai de mine! Crede-mă că uit mereu că tu nu ştii atâtea lucruri. Auzi, să nu ştie ce-i aia Vâjthaţ!
— Nu mă face să mă simt şi mai prost! se plânse Harry şi îi povesti despre conversaţia din magazinul cu robe şi pelerine pentru toate ocaziile:
— Şi a mai spus că toţi cei din familii de Încuiaţi n-ar trebui să fie primiţi la Hogwarts!
— Tu nu eşti dintr-o familie de Încuiaţi! Iar dacă, într-adevăr, părinţii lui sunt vrăjitori, atunci te asigur că a fost crescut în respect şi admiraţie pentru numele Harry Potter! Doar i-ai văzut pe cei de la „Ceaunul crăpat”! Oricum, habar n-are ce spune! Majoritatea vrăjitorilor excelenţi fac parte din familii obişnuite, de Încuiaţi. Uite, mama ta, de exemplu. Ai văzut ce soră are?
— Hai, spune-mi ce e Vâjthaţ?
— E sportul nostru. Sportul vrăjitorilor. Cam ca fotbalul, în lumea Încuiaţilor! Toată lumea urmăreşte cu mare interes un joc de Vâjthaţ. Jucătorii zboară în aer pe cozi de mătură. Există patru mingi în joc şi… Oh, e cam greu să-ţi explic regulile!
— Ce sunt Viperinii şi Astropufii?
— Două dintre cele patru case ale şcolii. Se spune că Astropufii sunt cam papă-lapte, dar…
— Pariez că o să pic la Astropufi! oftă Harry cu năduf.
— De o mie de ori mai bine ca la Viperini! se întunecă Hagrid. Majoritatea celor care au învăţat acolo, au fost răi! Da, chiar Ştim-Noi-Cine a fost unul dintre ei!
— Cap-de…, scuză-mă, Ştim-Noi-Cine a fost şi el student la Hogwarts?
— Da, cu mulţi ani în urmă, zise Hagrid.
Au cumpărat cărţi de la un magazin, numit „Semne şi Coduri”, în care rafturile, înalte până în tavan, erau ticsite cu ceasloave mari, ca nişte dale de marmură, legate în piele, sau mini-ediţii, de mărimea unor timbre, legate în cea mai fină mătase. Erau multe cărţi cu semne ciudate şi neînţelese, iar altele aveau filele complet albe. Probabil că Dudley, care nu se omorâse niciodată cu şcoala, ar fi murit de fericire dacă ar fi putut să pună mâna pe un astfel de manual! Hagrid aproape că îl târî pe Harry de lângă cartea „Farmece şi contra-farmece (Farmece pentru prieteni şi blesteme pentru duşmani. Ultimele noutăţi: licori de dragoste, poţiui contra pierderii părului, „picioare ca piftia”, „legarea limbii” şi foarte multe altele!)”.
— Căutam o vrajă cât mai potrivită pentru Dudley!
— Nu e o idee rea, dar nu trebuie să te foloseşti de vrăji în lumea Încuiaţilor, decât în ocazii speciale! îl avertiză Hagrid. Şi, oricum, multe din blestemele din cartea aia cer un studiu şi o pregătire deosebită!
Hagrid nu-l lăsă să cumpere un ceaun din aur masiv (de cositor scria în listă, nu?), dar cumpărară o balanţă foarte frumoasă, pentru cântărirea ingredientelor din poţiuile magice şi un telescop de alamă, pliant. Merseră apoi la spiţerie, unde erau o mulţime de lucruri interesante care te făceau să mai uiţi de mirosul oribil de acolo, o combinaţie de ouă stricate şi varză fiartă. Puteai vedea butoaie cu o materie gelatinoasă, borcane cu ierburi şi rădăcini uscate, prafuri fosforescente, legături de pene, colţi înşiruiţi pe sfoară, gheare încovoiate, atârnate de tavan. În timp ce Hagrid cumpăra ingredientele de bază pentru orice poţiune magică, Harry se uita încântat la coarnele argintii de unicorni, a câte douăzeci şi unu de galeoni fiecare, şi la ochişori mici şi strălucitori, de gândaci, cinci cnuţi o cană plină ochi!
Când ieşiră din spiţerie, Hagrid mai cercetă o dată lista.
— Da, mai avem de cumpărat numai bagheta magică şi… Ah, nu ţi-am luat un cadou pentru ziua ta de naştere!
Harry se înroşi tot.
— Nu-i nevoie, Hagrid, zise el, dar nu cu prea multă convingere.
— Îmi face plăcere să-ţi iau ceva… Ştiu! O să-ţi cumpăr un animal, să-ţi ţină de urât. Nu broaşte râioase, că s-au demodat, o să râdă toţi colegii de tine, nici pisică, fiindcă nu-mi plac pisicile, mă fac să strănut. O să-ţi cumpăr o bufniţă! Toţi copiii îşi doresc bufniţe şi sunt şi foarte folositoare, duc corespondenţa de colo colo sau fel de fel de alte lucruri.
Douăzeci de minute mai târziu, plecau de la „Bufniţe, en gros”, un loc tare întunecos, unde auziseră la tot pasul fâşieli şi fâlfâieli şi văzuseră puzderie de ochi, scăpărători ca smaraldele. Harry avea în mână o colivie mare, în care se afla o deosebit de frumoasă bufniţă albă, care acum dormea liniştit, cu capul sub aripă. Nu mai termina cu mulţumirile, ajungând să se bâlbâie de fericire, întocmai ca Profesorul Quirrell.
— Mă bucur că-ţi place, zise Hagrid, nu cred că ai primit prea multe cadouri de la familia Dursley! Hai să cumpărăm o baghetă magică. Şi nu oriunde, ci la „Ollivander”, unde se găsesc cele mai bune baghete!
O baghetă magică! De când îşi dorise aşa ceva!
Magazinul, contrar renumelui, era micuţ şi sărăcăcios. Cu nişte litere aurite, jupuite de vreme, scria deasupra uşii: „Familia Ollivander: Constructorii celor mai bune baghete magice, din 382 î.Chr. până azi”, iar în vitrina prăfuită, pe o pernuţă purpurie, decolorată de-a binelea, trona o singură baghetă magică.
Un clinchet de clopoţel le anunţă intrarea. Era un loc strâmt, unde se afla doar un scaun rotitor, în care se aşeză Hagrid, aşteptând să apară cineva. Harry se simţi straniu, ca şi cum ar fi intrat într-o bibliotecă plină cu cărţi vechi, valoroase. Îşi înghiţi mulţimea de întrebări care îi năvăliseră în minte şi privi la miile de cutii lungi şi înguste, aşezate foarte ordonat, până la tavan. Simţi ceva pe şira spinării. Praful şi liniştea de aici răspândeau un fior magic.
— Bună ziua, se auzi o voce blândă.
Harry tresări. Probabil că la fel făcu şi Hagrid, căci scaunul scârţâi jalnic. În faţa lor stătea un bătrânel cu ochi mari, deschişi la culoare, scăpărători ca două astre în întunecimea din cameră.
— Bună ziua, spuse Harry încurcat.
— O, da! spuse bătrânelul, ştiam că o să te văd în curând, Harry Potter. Nu poţi fi confundat, ai întocmai ochii mamei tale. Parcă mai ieri a intrat şi ea în magazinul meu, ca să-şi cumpere prima ei baghetă magică, lungă de treizeci de centimetri, foarte elastică, din lemn de salcie. Da, bună baghetă pentru farmece!
Domnul Ollivander se trase mai aproape de Harry. Bine ar fi fost dacă mai clipea şi el din când în când… Ochii aceia argintii îţi cam dădeau fiori.
— Tatălui tău, în schimb, îi plăceau baghetele de mahon, de patruzeci de centimetri, pliante, cu mai multă putere, excelente pentru transfigurări. Eh, întotdeauna, bagheta magică spune totul despre vrăjitor!
Ollivander se apropiase atât de mult de Harry, încât aproape că ajunseseră nas în nas. Harry se oglindea acum în ochii lui.
— Asta e semnul pe care…, zise domnul Ollivander, dar se întrerupse repede, şi îl atinse cu un deget lung şi foarte alb.
— Îmi pare aşa de rău că de la mine a fost cumpărată bagheta care a făcut aşa ceva. Avea cincizeci de centimetri. O baghetă foarte puternică, în nişte mâini nepotrivite… Ah, dacă aş fi ştiut că o cumpără ca să facă numai rău…