Clătină din cap întristat şi, spre marea uşurare a lui Harry, îl observă pe Hagrid.
— Rubeus! Rubeus Hagrid! Vai, cât mă bucur să te văd! Stejar, optzeci de centimetri, dar foarte flexibilă, nu-i aşa?
— Da, domnule, aşa era! zise Hagrid.
— Ce baghetă bună! Excelentă! Cred că ţi-au rupt-o în două, când te-au exmatriculat atunci, nu-i aşa? întrebă domnul Ollivander, încruntându-se brusc.
— Da, din păcate… Dar mai am bucăţile, adaugă Hagrid fericit.
— Dar sper că nu le foloseşti, zise Ollivander mustrător.
— Nu, domnule, zise Hagrid repede şi Harry îl observă cum strângea umbrela, în timp ce vorbea.
— Hmm, mormăi domnul Ollivander, aruncându-i o privire pătrunzătoare. Ia să te vedem, domnule Potter…
Scoase din buzunar un metru de croitorie, cu marcaje de argint, şi întrebă:
— Care e mâna în care ţii bagheta?
— Păi, dreapta o folosesc cel mai mult! zise Harry.
Făcu mai multe măsurători, de la umăr până în vârful degetelor, de la cot la încheietură, de la umăr la pământ, de la genunchi la subsuoară, îi măsură chiar şi circumferinţa capului. În timp ce măsura, îi explica:
— Orice baghetă Ollivander are un miez magic. Folosim păr de unicorn, pene din coada unei păsări Phoenix şi artere de dragon. Nu găseşti două baghete Ollivander la fel, aşa cum nici unicornii, dragonii sau păsările Phoenix nu sunt la fel! Şi te asigur că nu o să obţii aceleaşi rezultate bune, dacă foloseşti bagheta altui vrăjitor!
De-abia atunci îşi dădu seama Harry că metrul făcea toate acele măsurători de unul singur, fără să pună nimeni mâna pe el! Domnul Ollivander se plimba printre cutii, căutând bagheta magică potrivită pentru Harry.
— Asta e! strigă el la un moment dat, moment în care metrul căzu inert, într-o grămăjoară, la podea. Încearc-o pe asta, domnule Potter. Lemn de fag şi artere de dragon. Douăzeci şi cinci de centimetri, foarte flexibilă. Fă câteva mişcări cu ea.
Harry o luă ruşinat, nu prea ştiind ce să facă. O arcui prin aer, dar domnul Ollivander i-o luă repede din mână.
— Încearc-o pe asta de arţar şi cu pene de Phoenix, e un pic mai rigidă.
Harry o încercă şi pe aceea, dar imediat domnul Ollivander i-o luă din mână, nemulţumit.
— Asta! De abanos şi cu păr de unicorn, de douăzeci şi unul de centimetri! Încearc-o şi pe ea!
Harry o vântură prin aer, şi iar o vântură, fără să ştie ce dorea să vadă domnul Ollivander.
Numărul de baghete încercate de Harry creştea văzând cu ochii. Cu cât îi dădea să încerce mai multe baghete de pe rafturi, cu atât faţa domnului Ollivander se lumina mai tare.
— Hm, un client pretenţios! Nici o grijă, găsim noi bagheta potrivită şi pentru tine! Mă întreb dacă nu… Da, sigur! O combinaţie neobişnuită, cu pene de Phoenix, din mlădiţe de stejar, de 40 de centimetri, netedă şi mlădioasă.
Harry luă şi bagheta aceea. Deodată, simţi ceva cald în palmă, iar bagheta păru să i se fi lipit de mână. O ridică pe deasupra capului şi şficui aerul cu ea, lăsând o urmă de steluţe strălucitoare, roşii şi aurii, ca nişte focuri de artificii. Hagrid chiui.
— Bravo! îl lăudă domnul Ollivander. Foarte bine! Ce ciudat, totuşi…
Puse bagheta la loc, în cutia ei, şi o împacheta cu hârtie maronie, timp în care nu înceta să se mire:
— Ciudat… Foarte ciudat…
— Nu vă supăraţi, dar ce e aşa ciudat?
Domnul Ollivander îl fixă cu privirea lui pătrunzătoare.
— Îmi amintesc de toate baghetele pe care le-am vândut… De absolut toate. A mai existat o astfel de pană de Phoenix ca aceea care este inclusă în bagheta ta. E ciudat că bagheta care conţinea pana geamănă a fost aceea care ţi-a făcut cicatricea asta…
Harry înghiţi cu greu.
— Da, este straniu că se întâmplă astfel de lucruri. Şi nu uita ce ţi-am spus: bagheta alege vrăjitorul şi nu invers! Aşa că sunt ferm convins că trebuie să ne aşteptăm la lucruri mari de la dumneata, domnule Potter! La urma urmelor şi Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pomenit a făcut lucruri mari, teribile, dar mari!
Harry se cutremură. Nu era sigur că îl plăcea prea mult pe domnul Ollivander. Plăti şapte galeoni de aur pentru baghetă, iar domnul Ollivander îi conduse până la uşă.
Soarele de după-amiază târzie coborâse mult pe cer, când cei doi terminară cumpărăturile. O luară pe Aleea Diagon şi de acolo, spre zidul prin care intraseră, apoi prin micul bar, pustiu acum, şi apoi în stradă. Merseră în tăcere până la metrou. Harry nici nu observă cât de multă lume se zgâia la ei, aşa încărcaţi cum erau, cu fel de fel de pachete ciudate şi cu bufniţa din braţele lui Harry. Abia într-un târziu, observă că ajunseseră la gară.
— Avem timp să mâncăm ceva până vine trenul, zise Hagrid.
Cumpărară nişte hamburgeri şi se aşezară să-i mănânce. Harry făcu ochii roată. Era ceva ciudat, totuşi, acolo…
— Te simţi bine, Harry? Ai fost foarte tăcut!
Harry nu ştia cum să-i explice ce simţea. Avusese cea mai frumoasă zi de naştere şi totuşi… Harry mesteca hamburgerul, încercând să-şi găsească cuvintele potrivite.
— Toată lumea mă consideră deosebit, oamenii aceia de la bar, profesorul Quirrell, domnul Ollivander… dar eu nu ştiu nimic despre magie. Cum de se aşteaptă toţi la lucruri mari din partea mea? Sunt faimos şi nici măcar nu-mi amintesc de ce sunt faimos… Nu ştiu ce s-a întâmplat când Cap-de… scuză-mă… în noaptea în care au murit părinţii mei.
Hagrid se aplecă spre el, pe deasupra mesei. Dincolo de barba ţepoasă şi zbârlită, ochii lui aveau un zâmbet plin de bunătate.
— Nu te necăji, Harry, îl linişti el. O să înveţi repede tot ce trebuie să ştii. Aşa au început toţi… În curând, să fii pe propriile tale picioare. Ştiu că e greu, dar tu ai deja un nume, nu ca mine. Dar şi eu am petrecut clipe minunate acolo.
Hagrid îl conduse la trenul care îl ducea înapoi, la unchii lui, şi îi dădu un plic.
— În plic, e biletul tău de drum până la Hogwarts. Scrie acolo tot, unde trebuie să te duci, cum să faci, tot! Dacă ai vreo problemă cu familia Dursley, dă-mi de ştire prin bufniţă, ştie ea unde să mă găsească. Pe curând, Harry!
Trenul plecă din gară. Harry vru să-l petreacă multă vreme cu privirea pe Hagrid şi îşi lipi nasul de fereastră. Nici nu clipi bine, că Hagrid se şi făcuse nevăzut!
Capitolul VI
DRUMUL DE LA PERONUL 9 ŞI 3/4
Ultima lună, împreună cu familia Dursley, trecu foarte greu. Dudley era acum atât de înspăimântat de Harry, încât nu numai că nu-i mai clintea un fir de păr, dar nici nu vroia să rămână singur cu el în cameră. Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu-l mai închideau în nişa de sub scări, nu-l mai puneau să facă treburi grele şi nici nu mai strigau la el. De fapt, nu-i mai adresau nici un cuvânt. Pe jumătate speriaţi, pe jumătate jigniţi, se purtau ca şi cum orice scaun în care era aşezat Harry era gol! Deşi la început, era chiar reconfortant, după un timp, deveni foarte stresant. Harry stătea singur în camera lui, în compania bufniţei. Se hotărâse să-i pună numele Hedwig, nume pe care-l întâlnise într-o carte de magie, „Istoria magiei”. Stătea şi citea până târziu în noapte, în timp ce Hedwig ieşea şi intra pe fereastră, după bunul ei plac. Bine că Mătuşa Petunia nu-şi mai băga nasul în camera lui, fiindcă Hedwig avea obiceiul să aducă în casă şoareci morţi. În fiecare noapte, când se ducea la culcare, Harry mai bifa o zi pe calendarul pe care îl atârnase pe perete, numărând zilele care mai rămăseseră până la 1 septembrie.