În ultima zi a lui august, Harry se gândi că ar fi bine să stea de vorbă cu Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon, înainte de a pleca la Hogwarts, a doua zi. Coborî în sufragerie unde cei ai casei urmăreau un concurs la televizor. Tuşi puţin, ca să-i facă atenţi, moment în care Dudley o zbughi afară din cameră.
— Unchiule Vernon…
Unchiul Vernon mormăi ceva, ca să vadă Harry că îl auzise.
— Mâine plec la şcoala de magicieni şi vrăjitori. Te superi dacă te rog să mă duci până la cea mai apropiată gară?
Unchiul Vernon mormăi din nou şi Harry presupuse că unchiul lui era de acord.
— Mulţumesc! spuse el.
Tocmai se pregătea să urce scările înapoi, spre camera lui, când Unchiul Vernon catadicsi să vorbească.
— Ciudat mod de a te duce la şcoala de vrăjitori! Cu trenul… Când există covoare zburătoare, nu? întrebă el ironic.
Harry nu răspunse nimic.
— Şi unde este şcoala asta, mă rog?
— Nu ştiu, zise Harry, dându-şi seama că aşa era.
Scoase din buzunar biletul pe care i-l dăduse Hagrid, îl citi şi le spuse:
— Iau trenul de la peronul 9 şi 3/4, la ora 11!
Unchiul şi mătuşa lui se priviră uluiţi.
— Care peron?! întrebară ei într-un glas.
— 9 şi 3/4!
— Nu mai vorbi prostii! spuse Unchiul Vernon. Nu există un astfel de peron!
— Aşa scrie pe biletul meu…
— Aiuriţi! Turbaţi! Acum vezi şi tu cum sunt cei de teapa lor! Bine, te duc mâine la gară. Oricum, mergeam mâine la Londra, că altfel nu mă oboseam pentru tine!
— Mergeţi la Londra? repetă Harry, încercând să se poarte cât mai prietenos.
— Da, ca să-l ducem pe Dudley la doctor, urlă Unchiul Vernon, ca să-i îndepărteze coada aia stupidă până se duce la Smeltings.
Harry se sculă a doua zi la cinci dimineaţa, atât era de nerăbdător să plece din casa aia. Se îmbrăcă repede cu blugii lui, fiindcă nu vroia să meargă la gară cu roba şi pelerina de vrăjitor. O să se schimbe în tren. Verifică din nou lista cu cele necesare pentru şcoală, văzu că nu lipseşte nimic, o văzu pe Hedwig dormind în colivia ei şi începu să măsoare camera în lung şi-n lat, în aşteptarea momentului în care se vor trezi şi cei ai casei. Două ore mai târziu, geamantanul mare şi greu al lui Harry era aşezat în maşina Unchiului Vernon. Mătuşa Petunia reuşise cu greu să-l convingă pe Dudley să stea pe bancheta din spate, alături de Harry.
Porniră la drum şi ajunseră la gară, la ora zece şi jumătate. Unchiul Vernon puse bagajul lui Harry pe un cărucior şi îl împinse spre peron. Harry se gândi că acest lucru era foarte ciudat din partea Unchiul Vernon, dar se lămuri de ce, când îl văzu oprindu-se în faţa peroanelor, strâmbând din nas dispreţuitor.
— Gata, am ajuns! Peronul 9, peronul 10… Peronul tău trebuie să fie undeva, pe la mijloc… dar se pare că nu l-au construit încă, nu-i aşa? zise el batjocoritor.
Avea dreptate, fără nici o îndoială. Era plăcuţa pentru peronul 9 şi cea pentru peronul 10, dar nimic între ele.
— Succes la învăţătură, zise Unchiul Vernon, cu un zâmbet răutăcios, şi îi întoarse spatele, fără nici un alt cuvânt.
Harry întoarse capul după ei, dar maşina demarase deja. Mureau de râs, toţi trei. Harry îşi simţi gura uscată. Oare, ce să facă? Atrăgea zeci de priviri, din cauza lui Hedwig. Trebuia să întrebe pe cineva. Opri un paznic de peron, dar nu îndrăzni să întrebe de peronul 9 şi 3/4. Întrebă de Hogwarts. Dar omul nu auzise de aşa ceva. Când nu fu în stare să explice în ce parte a ţării se găsea, Harry începu să se simtă jenat de-a binelea. Omul rămase cu impresia că Harry îşi bătea joc de el. Disperat, Harry întrebă de trenul care pleca la ora unsprezece, dar paznicul îi spuse că nu pleca nici un tren la ora aceea. Paznicul se îndepărtă, bombănind ceva despre plăcerea unora de a-i face pe alţii să-şi piardă timpul. Harry se străduia din greu să nu intre în panică. După ceasul gării, mai erau zece minute până la ora de plecare a trenului. Habar n-avea ce să facă. Stătea în mijlocul gării, cu un bagaj pe care abia îl putea clinti din loc, în mână cu o colivie cu o bufniţă înăuntru.
Probabil că Hagrid uitase să-i spună ceva, ce cărămidă trebuia ciocănită, ca în cazul Aleii Diagon. Se întrebă dacă nu era cazul să ciocănească uşor cu bagheta magică în porţiunea dintre peronul 9 şi peronul 10.
În acel moment, trecură prin spatele lui câţiva oameni şi Harry prinse câteva frânturi din ce discutau ei:
— Hm, ticsit cu Încuiaţi, desigur!
Harry se întoarse brusc şi văzu o femeie plinuţă, cu o claie de păr ca o vâlvătaie, care vorbea cu patru băieţi şi o fetiţă. Fiecare dintre cei patru băieţi avea un geamantan ca al lui şi câte o bufniţă.
Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Harry împinse căruciorul cu geamantanul după ei. Grupul celor şase se opri şi la fel făcu şi Harry. Era suficient de aproape, ca să audă ce vorbeau.
— La ce peron? întrebă mama.
— La 9 şi 3/4, răspunse o fetiţă, şi ea cu părul roşu. Mamă, de ce nu merg şi eu la…
— Fiindcă eşti prea mică, Ginny! Percy, du-te tu primul.
Cel care părea cel mai mare dintre băieţi înaintă în spaţiul dintre cele două peroane. Harry privi cu atenţie, neîndrăznind nici măcar să clipească, să nu cumva să-i scape ceva din ce făcea băiatul. Dar tocmai atunci, un grup de călători se îmbulzi prin faţa lui, iar băiatul dispăru ca prin minune, până să-şi dea seama Harry.
— Fred, e rândul tău, zise femeia.
— Eu nu sunt Fred, sunt George, şi mai ai tupeul să zici că eşti mama noastră! zise băiatul.
— Scuză-mă, dragul meu, spuse femeia.
— Glumeam şi eu! Sunt Fred, mamă, râse băiatul şi se îndreptă spre porţiunea cu pricina.
— Grăbeşte-te, îi strigă George, fratele lui geamăn.
Şi, într-adevăr, probabil că Fred se grăbise, fiindcă Harry nu-şi dădu nici acum seama cum făcuse.
Urmă cel de-al treilea frate, care se duse până la limita peroanelor şi curând se evaporă şi el!
Habar n-avea ce să facă. Trebuia să îndrăznească. Se apropie de femeie:
— Scuzaţi-mă…
— Bună ziua, drăguţule, anul I, nu? Şi Ron este boboc! zise femeia şi arătă spre cel de-al patrulea băiat, slăbuţ şi deşirat, cu o mulţime de pistrui, cu mâini şi picioare mari şi cu nas lung.
— Da, răspunse Harry. Problema e că nu ştiu cum…
— Să intri pe peron? întrebă ea, amabilă, şi Harry aprobă din cap. Nu fi îngrijorat, tot ce ai de făcut este să te îndrepţi spre bariera dintre cele două peroane şi să înaintezi, fără să te opreşti sau să-ţi fie teamă că te loveşti. Este foarte important să nu-ţi fie frică. Dacă crezi că n-o să reuşeşti, e mai bine s-o iei la fugă! Hai, du-te acum, înaintea lui Ron!
— Da… Bine…
Împinse căruciorul în viteză spre bariera care părea foarte solidă. Merse cu hotărâre spre ea, îmbrâncit de oamenii care se grăbeau spre peroanele 9 şi 10. Începu să alerge.
O să se lovească de ea, nu mai era nici o îndoială! Începu să alerge şi mai repede. Bariera se apropia, văzând cu ochii, dar nu mai era nimic de făcut! Căruciorul prinsese viteză şi nu mai putea fi oprit în timp util. Închise ochii, pregătindu-se de impactul cu bariera. Aştepta izbitura…