Dar nu se întâmplă nimic. Continua să alerge, fără să se lovească de nimic. Deschise ochii. O locomotivă vişinie aştepta lângă peronul înţesat de oameni, în dreptul căreia era o plăcuţă, pe care scria Expresul pentru Hogwarts. Ora 11. Harry se uită spre capătul peronului şi văzu altă plăcuţă, pe care stătea scris Peronul 9 şi 3/4. Reuşise!
Locomotiva împrăştia fum peste capetele tuturor celor adunaţi acolo, iar printre picioarele lor unduiau leneşe o mulţime de pisici. Bufniţele oamenilor priveau maiestuoase, părând să fie absente la toată acea vânzoleală şi hârşâit de bagaje.
Primele vagoane gemeau de studenţi, unii aplecaţi peste ferestre, ca să îşi ia rămas bun de la familiile lor, alţii, bătându-se pe locuri. Harry continuă să împingă căruciorul, căutând din ochi un loc liber. Trecu pe lângă un băiat cu faţa ca o lună plină, care striga disperat:
— Buni, mi-am pierdut broscuţa!
— Oh, Neville, oftă femeia. Iar?
Un băiat cu zulufi se lăsa rugat de mai mulţi copii:
— Lasă-ne să aruncăm şi noi o privire!
Băiatul ridică încet capacul unei cutii şi toţi se dădură îngroziţi înapoi, când din cutie ieşi un tentacul lung şi păros.
Harry reuşi să găsească un loc liber abia în ultimul vagon. O urcă întâi pe Hedwig şi apoi începu să împingă geamantanul în susul scărilor. Era atât de greu, că şi-l scăpă pe picior în repetate rânduri.
— Vrei să te ajut? îl întrebă unul dintre cei doi gemeni roşcaţi, care trecuse pe peron înaintea lui.
— Da, te rog mult!
— Fred, vino şi tu să ne dai o mână de ajutor!
Cu ajutorul gemenilor, Harry urcă geamantanul, punându-l într-un colţ al compartimentului.
— Mulţumesc, zise Harry, dându-şi la o parte, de pe frunte, părul rebel.
— Ce e asta? întrebă unul din gemeni, arătând spre cicatrice. Oh, nu! Eşti cumva…
— El e! Sigur că da! zise cel de-al doilea frate geamăn.
— Cine?
— Harry Potter! ziseră gemenii într-un glas.
— Oh, el…, se fâstâci Harry. Da, eu sunt!
Cei doi băieţi holbară ochii la el, iar Harry simţi cum se face roşu ca sfecla. Imediat, spre marea lui uşurare, auzi o voce care răzbătea până la compartimentul lor:
— Fred? George? Unde sunteţi?
— Aici, mami, venim acum!
Aruncând o ultimă privire spre Harry, gemenii coborâră din compartimentul lui.
Harry stătea la fereastră, pe jumătate ascuns, şi asculta tot ce vorbea familia aceea de roşcaţi. Mama scoase o batistă şi zise:
— Ron, ai ceva pe nas!
Mezinul încercă să scape cu fuga, dar ea îl prinse şi îi frecă locul murdar.
— Mamă, lasă-mă-n pace! se smulse el din mâinile mamei.
— He, he, he! râseră ceilalţi de el. Prâslea are ceva pe năsuc!
— Lăsaţi-mă şi voi în pace!
— Unde e Percy? mai întrebă mama.
— Vine îndată şi el!
Băiatul cel mai mare îşi făcu apariţia. Se schimbase deja în roba de şcoală, cu o insignă argintie, cu un P înscris pe ea.
— Nu pot să stau mult, mamă, Perfecţii au locuri rezervate în vagonul din faţă…
— Oh, făcu unul dintre gemeni, surprins la culme, eşti Perfect? De ce nu ne-ai spus şi nouă, habar n-aveam!
— Stai aşa… Parcă a spus ceva, zise celălalt geamăn. O dată…
— Ba de două ori…
— O zi întreagă…
— Ba, toată vacanţa de vară!
— Oh, ia mai terminaţi odată! zise Percy, Perfectul.
— Apropo, de ce Percy are robă nouă? întrebă unul dintre fraţii gemeni.
— Fiindcă e Perfect, de-aia! zise mama cu mândrie. Bine, la revedere, dragul meu! Succes şi trimite-mi şi mie o bufniţă, când ajungeţi acolo!
Îl sărută pe obraz, iar Percy se îndepărtă. Mama se întoarse spre gemeni.
— Acum, voi doi… Dacă primesc vreo bufniţă cu vestea că aţi aruncat în aer vreo toaletă sau…
— Să aruncăm în aer o toaletă? N-am făcut niciodată aşa ceva!
— Dar e o idee excelentă, mamă! Mulţumim!
— Nu e nimic de râs! îi mustră ea. Şi să aveţi grijă de Ron!
— Nici o grijă, piciul e în siguranţă cu noi!
— Nu vă mai grozăviţi atât! îi repezi Ron, cu nasul încă roşu acolo unde îl frecase mama lui cu batista.
— Mamă, ghici pe cine am văzut în tren!
Harry se trase şi mai pe spate, ca să nu fie văzut.
— Îţi aminteşti de băiatul acela cu părul negru, care era lângă noi pe peron? Ştii cine e?
— Cine?
— Harry Potter!
Vocea fetiţei răzbătu până la Harry:
— Oh, mami, hai în compartiment, să-l văd şi eu! Te rog!
— L-ai văzut deja, Ginny. Bietul băiat, doar nu e un exponat de la grădina zoologică, să se zgâiască toată lumea la el! Chiar el era, Fred? De unde ştii?
— L-am întrebat! I-am văzut cicatricea. E chiar ca un fulger!
— Bietul de el! Chiar mă întrebam cum de e singur. A întrebat aşa de politicos unde e peronul…
— Lasă asta, ce crezi, îşi aminteşte cum arată Ştim-Noi-Cine?
— Nu cumva să-l întrebaţi aşa ceva! Să nu îndrăzneşti, Fred! Nu trebuie să i se amintească de asta chiar din prima zi de şcoală!
— Bine, bine, nu-ţi ieşi aşa tare din papuci!
Se auzi fluierul locomotivei.
— Grăbiţi-vă, le spuse mama şi cei trei băieţi se năpustiră pe scările trenului.
Scoaseră capetele la fereastră şi îşi luară din nou rămas bun. Micuţa Ginny începu să plângă.
— Ginny, nu mai plânge, o să-ţi trimitem un cârd de bufniţe!
— Şi un scaun de WC!
— George! îl mustră mama.
— Glumeam, mamă!
Trenul se puse în mişcare. Harry o văzu pe mama băieţilor, făcându-le cu mâna, şi pe Ginny, pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, alergând să ţină pasul cu trenul, până când acesta prinse viteză. Atunci, se opri şi le făcu şi ea cu mâna. Harry le urmări cu privirea, pe mamă şi pe fetiţa ei, până ce trenul făcu o cotitură. Casele zburau prin faţa ferestrei compartimentului. Inima lui Harry fu inundată de o mare bucurie. Nu ştia către ce se îndrepta, dar, cu siguranţă, nu putea fi mai rău decât ce lăsa în urmă. Uşa compartimentului se dădu de perete şi unul dintre roşcaţi îşi făcu apariţia.
— Stă cineva aici? întrebă el, arătând spre locul din faţa lui Harry. Nu mai găseşti un loc nicăieri!
Harry clătină din cap şi băiatul se aşeză. Aruncă o privire furişă spre Harry, apoi se uită repede pe fereastră, ca şi când asta făcuse de când se aşezase. Harry văzu că roşcatului încă nu-i dispăruse pata neagră de pe nas.
— Hei, Ron, aici erai? întrebară gemenii, băgând capul pe uşă.
— Noi mergem spre mijlocul trenului, Lee Jordan a adus cu el un păianjen uriaş!
— Bine, mormăi Ron.
— Harry, dar nu ne-am prezentat. Suntem Fred şi George Weasley, iar el e Ron, fratele nostru. Ne vedem mai târziu!
— La revedere, spuseră Harry şi Ron.
Uşa se trânti cu putere în urma gemenilor.
— Chiar eşti Harry Potter? întrebă Ron, parcă nevenindu-i să creadă.
Harry aprobă din cap.
— Bine, credeam că e una dintre glumele lui George şi Fred. Şi chiar ai…, spuse Ron, arătând la frunte.
Harry îşi dădu la o parte ciuful de pe frunte, lăsând să i se vadă cicatricea. Ron tresări la vederea ei.
— Deci, asta i se datorează lui Ştim-Noi-Cine?
— Da, dar nu-mi amintesc.
— Nu-ţi aminteşti chiar nimic?
— Nu, în afară de o lumină verzuie…
— Uau! spuse Ron cu admiraţie.
Ron se holbă la Harry, iar apoi, ca şi cum abia atunci îşi dădea seama ce făcea, îşi întoarse repede privirea spre fereastră.
— În familia ta, toţi sunt vrăjitori? întrebă Harry, care îl găsea pe Ron tot atât de interesant.
— Păi, aşa cred… Parcă mami are un văr de-al doilea care e contabil, dar nu vorbim niciodată despre el.
— Deci, tu trebuie să ştii multe trucuri până acum… Familia Weasley era cu siguranţă una dintre acele familii de vrăjitori cu tradiţie, despre care vorbea băiatul palid de la magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit că ai trăit printre Încuiaţi. Cum erau?
— Groaznici! Ei, nu chiar toţi, dar Mătuşa, unchiul şi vărul meu, da! Ce n-aş da să am şi eu trei fraţi vrăjitori!
— Cinci! murmură Ron şi nu părea prea fericit. Sunt al şaselea din familia noastră care merge la Hogwarts. S-ar putea spune că am câteva modele de urmat. Bill şi Charlie au absolvit deja, Bill era şef de promoţie, iar Charlie era căpitanul echipei de Vâjthaţ. Percy a devenit Perfect. Fred şi George fac o mulţime de pozne, dar au şi ei note bune şi toată lumea îi consideră foarte simpatici. Toţi, în afară de mine! Orice fac eu, n-are importanţă, fiindcă ei au făcut-o înaintea mea! Nu e aşa bine să ai cinci fraţi. Eu port robele lui Bill, mie mi se dă vechea baghetă magică a lui Charlie şi fostul şobolan al lui Percy…
Ron băgă mâna în buzunar şi scoase un şobolan grăsuţ, care dormea buştean.
— Îl cheamă Pungaşul, dar acum nu mai e bun de nimic, abia dacă se mai trezeşte, din când în când. Percy a primit o bufniţă de la tata, dar nu şi-au mai putut permite să…, adică, eu am primit şobolanul!
Urechile lui Ron se înroşiră puternic, spusese prea multe. Îşi îndreptă privirea spre fereastră. Lui Harry nu i se părea ceva atât de groaznic să nu-ţi poţi permite să cumperi o altă bufniţă, el nu avusese deloc bani până luna trecută. Îi spuse lui Ron toate astea, cum trebuise el să poarte hainele vechi ale lui Dudley şi cum nu primise niciodată până atunci un cadou mai deosebit de ziua lui de naştere. Toate astea părură să-l mai binedispună pe Ron.
— Iar până nu mi-a spus Hagrid, habar n-am avut că sunt vrăjitor, ce fel de părinţi am avut sau despre Cap-de-Mort…
Ron tresări speriat.
— Ce-ai păţit? întrebă Harry.
— I-ai pronunţat numele lui Ştim-Noi-Cine! zise Ron, pe de o parte speriat, pe de alta, impresionat. Credeam că tu, mai mult ca oricine…
— N-am vrut s-o fac pe grozavul sau mai ştiu eu ce… Până de curând, n-am ştiut că evitaţi să-i pronunţaţi numele… Oh, mai am atâtea de învăţat! Pariez, spuse el, exprimându-şi pentru prima oară temerea cu glas tare, că o să fiu cel mai slab din clasă!
— Nu-ţi face griji! Sunt o mulţime care vin din familii de Încuiaţi şi învaţă totul, foarte repede.
În timp ce vorbeau, trenul părăsise Londra. Treceau cu viteză prin câmpiile unde păşteau turme de vaci de lapte şi oi. Tăcură o clipă, privind câmpiile mănoase.
Pe la douăsprezece şi jumătate, se auzi ceva pe coridor şi o femeie îşi făcu apariţia:
— Nu vi s-a făcut foame, drăguţilor?
Harry, care nu mâncase nimic acasă, sări repede în picioare, dar Ron se înroşi iar până în vârful urechilor şi mormăi că el avea sandviciuri. Harry ieşi pe coridor. Nu avusese niciodată banii lui, aşa că acum era gata să-i cumpere femeii toate dulciurile pe care le avea. Femeia nu avea dulciurile pe care le ştia el, dar avea gumă de mestecat „Vampir”, broscuţe de ciocolată, prăjituri în formă de ceaun, baghete de zahăr ars şi tot felul de alte ciudăţenii. Ca să guste din toate, Harry cumpără o mulţime de dulciuri de la vânzătoare, pentru care plăti unsprezece stecli de argint şi şapte cnuţi de bronz.
Ron holbă ochii, când Harry aduse tot ce cumpărase în compartiment şi le trânti pe un loc liber.
— S-ar părea că eşti tare flămând!
— Ah, mor de foame, zise Harry, muşcând dintr-o plăcintă de dovleac.
Ron scoase un pacheţel cu patru sandviciuri şi îl despături. Luă un sandvici şi spuse cu năduf:
— Întotdeauna uită că nu-mi place carnea de vacă!
— Dă-mi mie sandviciul şi ia şi tu ceva de aici! îl îndemnă Harry, îmbiindu-l cu nişte pateuri.
— N-o să-ţi placă, zise Ron. N-are nimic deasupra… Ştii, mama s-a grăbit, doar suntem atâţia…
— Haide, ia ceva de aici, zise Harry, bucuros că are şi el ceva să împartă cu alţii.
Ce sentiment plăcut, că putea să împartă cu Ron toate bunătăţile pe care le cumpărase. De-acum, sandviciurile zăceau uitate pe undeva…
— Ce sunt astea? îl întrebă Harry pe Ron, arătându-i nişte broscuţe de ciocolată. Sper că nu sunt broaşte adevărate, nu?
Avea sentimentul că nimic nu l-ar mai fi putut mira.
— Nu, spuse Ron, dar vezi ce poză este înăuntru. Îmi lipseşte Agrippa.
— Cine?!?
— Oh, sigur că da, n-ai de unde să ştii. Broscuţele de ciocolată au poze înăuntru, pe care le colecţionezi, cu vrăjitoare faimoase şi vrăjitori celebri. Deşi am cam cinci sute, n-am nici poza lui Agrippa, nici a lui Ptolemeu.
Harry îşi desfăcu ciocolata şi înăuntru găsi poza unui bărbat cu ochelari în formă de semilună, cu nas lung şi păr argintiu, cu barbă şi mustaţă. Sub poză stătea scris Albus Dumbledore.
— Aşadar, aşa arată Albus Dumbledore! zise Harry.
— Nu-mi spune că nu l-ai mai văzut până acum, se minună Ron. Dă-mi şi mie una, te rog, poate dau de Agrippa. Mulţumesc.
Harry întoarse poza pe dos şi citi: