— Nu-ţi aminteşti chiar nimic?
— Nu, în afară de o lumină verzuie…
— Uau! spuse Ron cu admiraţie.
Ron se holbă la Harry, iar apoi, ca şi cum abia atunci îşi dădea seama ce făcea, îşi întoarse repede privirea spre fereastră.
— În familia ta, toţi sunt vrăjitori? întrebă Harry, care îl găsea pe Ron tot atât de interesant.
— Păi, aşa cred… Parcă mami are un văr de-al doilea care e contabil, dar nu vorbim niciodată despre el.
— Deci, tu trebuie să ştii multe trucuri până acum… Familia Weasley era cu siguranţă una dintre acele familii de vrăjitori cu tradiţie, despre care vorbea băiatul palid de la magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit că ai trăit printre Încuiaţi. Cum erau?
— Groaznici! Ei, nu chiar toţi, dar Mătuşa, unchiul şi vărul meu, da! Ce n-aş da să am şi eu trei fraţi vrăjitori!
— Cinci! murmură Ron şi nu părea prea fericit. Sunt al şaselea din familia noastră care merge la Hogwarts. S-ar putea spune că am câteva modele de urmat. Bill şi Charlie au absolvit deja, Bill era şef de promoţie, iar Charlie era căpitanul echipei de Vâjthaţ. Percy a devenit Perfect. Fred şi George fac o mulţime de pozne, dar au şi ei note bune şi toată lumea îi consideră foarte simpatici. Toţi, în afară de mine! Orice fac eu, n-are importanţă, fiindcă ei au făcut-o înaintea mea! Nu e aşa bine să ai cinci fraţi. Eu port robele lui Bill, mie mi se dă vechea baghetă magică a lui Charlie şi fostul şobolan al lui Percy…
Ron băgă mâna în buzunar şi scoase un şobolan grăsuţ, care dormea buştean.
— Îl cheamă Pungaşul, dar acum nu mai e bun de nimic, abia dacă se mai trezeşte, din când în când. Percy a primit o bufniţă de la tata, dar nu şi-au mai putut permite să…, adică, eu am primit şobolanul!
Urechile lui Ron se înroşiră puternic, spusese prea multe. Îşi îndreptă privirea spre fereastră. Lui Harry nu i se părea ceva atât de groaznic să nu-ţi poţi permite să cumperi o altă bufniţă, el nu avusese deloc bani până luna trecută. Îi spuse lui Ron toate astea, cum trebuise el să poarte hainele vechi ale lui Dudley şi cum nu primise niciodată până atunci un cadou mai deosebit de ziua lui de naştere. Toate astea părură să-l mai binedispună pe Ron.
— Iar până nu mi-a spus Hagrid, habar n-am avut că sunt vrăjitor, ce fel de părinţi am avut sau despre Cap-de-Mort…
Ron tresări speriat.
— Ce-ai păţit? întrebă Harry.
— I-ai pronunţat numele lui Ştim-Noi-Cine! zise Ron, pe de o parte speriat, pe de alta, impresionat. Credeam că tu, mai mult ca oricine…
— N-am vrut s-o fac pe grozavul sau mai ştiu eu ce… Până de curând, n-am ştiut că evitaţi să-i pronunţaţi numele… Oh, mai am atâtea de învăţat! Pariez, spuse el, exprimându-şi pentru prima oară temerea cu glas tare, că o să fiu cel mai slab din clasă!
— Nu-ţi face griji! Sunt o mulţime care vin din familii de Încuiaţi şi învaţă totul, foarte repede.
În timp ce vorbeau, trenul părăsise Londra. Treceau cu viteză prin câmpiile unde păşteau turme de vaci de lapte şi oi. Tăcură o clipă, privind câmpiile mănoase.
Pe la douăsprezece şi jumătate, se auzi ceva pe coridor şi o femeie îşi făcu apariţia:
— Nu vi s-a făcut foame, drăguţilor?
Harry, care nu mâncase nimic acasă, sări repede în picioare, dar Ron se înroşi iar până în vârful urechilor şi mormăi că el avea sandviciuri. Harry ieşi pe coridor. Nu avusese niciodată banii lui, aşa că acum era gata să-i cumpere femeii toate dulciurile pe care le avea. Femeia nu avea dulciurile pe care le ştia el, dar avea gumă de mestecat „Vampir”, broscuţe de ciocolată, prăjituri în formă de ceaun, baghete de zahăr ars şi tot felul de alte ciudăţenii. Ca să guste din toate, Harry cumpără o mulţime de dulciuri de la vânzătoare, pentru care plăti unsprezece stecli de argint şi şapte cnuţi de bronz.
Ron holbă ochii, când Harry aduse tot ce cumpărase în compartiment şi le trânti pe un loc liber.
— S-ar părea că eşti tare flămând!
— Ah, mor de foame, zise Harry, muşcând dintr-o plăcintă de dovleac.
Ron scoase un pacheţel cu patru sandviciuri şi îl despături. Luă un sandvici şi spuse cu năduf:
— Întotdeauna uită că nu-mi place carnea de vacă!
— Dă-mi mie sandviciul şi ia şi tu ceva de aici! îl îndemnă Harry, îmbiindu-l cu nişte pateuri.
— N-o să-ţi placă, zise Ron. N-are nimic deasupra… Ştii, mama s-a grăbit, doar suntem atâţia…
— Haide, ia ceva de aici, zise Harry, bucuros că are şi el ceva să împartă cu alţii.
Ce sentiment plăcut, că putea să împartă cu Ron toate bunătăţile pe care le cumpărase. De-acum, sandviciurile zăceau uitate pe undeva…
— Ce sunt astea? îl întrebă Harry pe Ron, arătându-i nişte broscuţe de ciocolată. Sper că nu sunt broaşte adevărate, nu?
Avea sentimentul că nimic nu l-ar mai fi putut mira.
— Nu, spuse Ron, dar vezi ce poză este înăuntru. Îmi lipseşte Agrippa.
— Cine?!?
— Oh, sigur că da, n-ai de unde să ştii. Broscuţele de ciocolată au poze înăuntru, pe care le colecţionezi, cu vrăjitoare faimoase şi vrăjitori celebri. Deşi am cam cinci sute, n-am nici poza lui Agrippa, nici a lui Ptolemeu.
Harry îşi desfăcu ciocolata şi înăuntru găsi poza unui bărbat cu ochelari în formă de semilună, cu nas lung şi păr argintiu, cu barbă şi mustaţă. Sub poză stătea scris Albus Dumbledore.
— Aşadar, aşa arată Albus Dumbledore! zise Harry.
— Nu-mi spune că nu l-ai mai văzut până acum, se minună Ron. Dă-mi şi mie una, te rog, poate dau de Agrippa. Mulţumesc.
Harry întoarse poza pe dos şi citi:
Albus Dumbledore, directorul Şcolii de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, considerat de majoritatea drept cel mai mare vrăjitor al timpurilor moderne, este faimos mai ales pentru victoria sa asupra cruntului vrăjitor, Grindewald, în 1945, pentru descoperirea celor douăsprezece reţete de folosire a sângelui de dragon şi pentru lucrările sale de alchimie, împreună cu partenerul său, Nicolas Flamel. Profesorului Albus Dumbledore îi place muzica de cameră şi jocul de popice cu zece popice.
Harry întoarse poza pe dos şi văzu cu stupoare că faţa profesorului Albus Dumbledore dispăruse.
— Nu mai e!
— Doar nu te aşteptai să rămână aici la nesfârşit, zise Ron. Are atâtea treburi, dar se reîntoarce el, nici o grijă. N-a fost să fie, am găsit-o iar pe Morgana. Am vreo şase poze cu ea… O vrei tu? Ar trebui să începi şi tu să colecţionezi.
Ochii lui Ron rămaseră fixaţi pe grămada de broscuţe de ciocolată, de-abia aşteptând să le desfacă el sau Harry.
— Mai ia, îl invită Harry. În lumea Încuiaţilor, oamenii stau nemişcaţi în fotografii.
— Da? Nu se mişcă deloc? Tare ciudat!
Harry observă că Albus Dumbledore se reîntorsese în poză şi schiţa un zâmbet. Ron era mai interesat să mănânce ciocolata, decât să se uite la chipurile de vrăjitori şi vrăjitoare celebre, dar Harry nu-şi putea desprinde privirile de la ei. În curând avea, pe lângă Albus Dumbledore şi Morgana, pe Hengist de Woodcroft, Alberic Grunnion, Circe, Paracelsus şi Merlin. Îşi desprinse cu greu ochii de la druida Cliodna, care se scărpina la nas, şi deschise o pungă de „Boabe de fasole cu toate aromele”.
— Ai grijă cu ele, îl avertiză Ron, chiar că sunt cu toate aromele, de la ciocolată, mentă şi marmeladă, la spanac, ficat şi caltaboş. Lui George i s-a făcut rău, odată, de la un astfel de amestec!
Ron luă o boabă de fasole, muşcă un colţ şi se strâmbă: