— Puah! Ce-ţi spuneam? Anghinare!
Se distrară de minune, încercând boabele de fasole.
Harry dădu de unele cu gust de pâine prăjită, nucă de cocos, căpşună, curry, iarbă, cafea, sardine, ba chiar fu aşa de curajos şi gustă şi o boabă de culoare neagră, pe care Ron o ocolise, şi care se dovedi a avea gust de ardei iute!
Peisajul care defila acum prin faţa ferestrei devenise mai sălbatic. Câmpiile netezi fuseseră înlocuite cu păduri şi râuri întortochiate sau dealuri împădurite.
Se auzi un ciocănit la uşă şi băiatul cu faţa rotundă, pe care Harry îl remarcase pe peron, intră în compartiment. Avea ochii plini de lacrimi.
— Nu vă supăraţi, suspină el, n-aţi văzut cumva broscoiul meu? L-am pierdut… Mereu dispare de lângă mine!
— Lasă, că vine el înapoi! îl consolă Harry.
— Da, poate, zise trist băiatul. Dacă îl vedeţi…
— Nu ştiu de ce o fi aşa de necăjit, zise Ron. Ce n-aş da eu să-l pierd pe Pungaşul, să nu mă fac de râs cu el!
Şobolanul dormea liniştit în poala lui Ron.
— Parcă ar fi mort, zise Ron cu dezgust. Am încercat să-l fac alb, ca să fie mai interesant, dar nu mi-a ieşit… Să-ţi arăt şi ţie…
Răscoli în bagajele sale şi scoase o baghetă magică, tare nostimă. Era sculptată din loc în loc, iar la un capăt sclipea ceva alb.
— E veche, aproape i-a ieşit părul de unicorn… în fine, asta este…
Tocmai ridicase bagheta, când uşa de la compartiment se deschise şi băiatul cu faţa rotundă îşi făcu iar apariţia. Nu mai era singur, ci însoţit de o fetiţă. Ea îşi pusese deja roba de şcoală.
— A văzut cineva broscoiul? Neville iar l-a pierdut! zise ea.
Avea o voce autoritară, o claie de păr castaniu şi nişte dinţi ca nişte lopeţi.
— I-am spus că n-am văzut-o, răspunse Ron, dar fata nu-l mai asculta.
Văzuse bagheta în mâna lui şi zise:
— Aaa, faci vrăji? Să vedem! zise ea şi se aşeză.
— Bine…, spuse Ron, cam fâstâcit.
Îşi drese glasul şi începu:
— Raze blânde de soare, puf de păpădie şi nalbă, daţi-i şobolanului ăstuia bleg, culoarea albă!
Agită bagheta, dar… nimic! Pungaşul dormea mai departe, fără nici o grijă.
— Eşti sigur că asta e vraja? întrebă fata. N-a ieşit nimic! Eu am încercat nişte vrăji simple, ca să exersez, şi mi-au ieşit toate! Nimeni din familia mea nu se pricepe la magie, dar m-am bucurat foarte tare când am primit invitaţia pentru Hogwarts, e cea mai bună şcoală de vrăjitori! Am învăţat toate cărţile pe dinafară, sper să fie de ajuns! Eu mă numesc Hermione Granger, dar pe voi, cum vă cheamă?
Fata spusese toate acestea dintr-o singură suflare. Harry îl privi pe Ron şi înţelese, spre marea lui uşurare, că nici el nu citise cărţile de şcoală.
— Mă numesc Ron Weasley, murmură băiatul.
— Iar eu, Harry Potter! zise şi Harry.
— Adevărat? Ştiu totul despre tine, desigur, am citit chiar lecturi suplimentare. Numele tău apare în „Istoria magiei moderne”, în „Înflorirea şi decăderea Magiei Negre” şi în „Mari vrăjitorii ale secolului XX”.
— Da? întrebă Harry, uluit.
— Chiar nu ştii? Dacă eram în locul tău, aş fi citit absolut tot ce s-a scris despre mine! spuse Hermione. Ştiţi în ce casă o să fiţi? Am iscodit peste tot şi se pare că o să fiu la Cercetaşi, cea mai bună, se pare. Am auzit că însuşi profesorul Albus Dumbledore a fost în casa asta, dar se pare că şi Ochi-de-Şoim este foarte bună. Mă duc să mai caut broasca, împreună cu Neville, iar voi ar trebui să vă puneţi robele, nu mai avem mult.
Hermione plecă, luându-l cu ea şi pe băiatul care îşi pierduse broasca.
— Să pic în orice casă, numai cu ea, nu! spuse Ron cu năduf. Să mai am încredere în George! El mi-a spus vraja asta! Ştia prea bine că n-o să funcţioneze!
— În ce case sunt fraţii tăi? întrebă Harry.
— La Cercetaşi, răspunse Ron şi tristeţea păru să-l copleşească iar. Şi mama şi tata au fost în aceeaşi casă. Nu ştiu ce or să spună dacă nu pic şi eu la Cercetaşi… Cred că nici Ochi-de-Şoim nu e o casă de lepădat, dar parcă văd că o să nimeresc la Viperini.
— Asta e casa în care a fost Cap-de… ăăă… Ştim-Noi-Cine?
— Da, răspunse Ron, amărât.
Se lăsă pe scaun, descurajat de tot.
— Vezi? Pungaşul are vârfurile mustăţilor puţin mai deschise, zise Harry, sperând să-i mai alunge lui Ron gândurile negre. Şi ce fac fraţii tăi după ce au absolvit şcoala?
Harry se întreba care ar putea fi profesia unui vrăjitor…
— Charlie a plecat în România, ca să studieze vampirii şi dragonii, iar Bill, în Africa, trimis de Banca Gringotts, spuse Ron. Ai auzit despre Gringotts? A scris şi în „Profetul Zilei”, dar probabil că tu erai la Încuiaţi, pe atunci. Au încercat să o jefuiască…
— Da? Şi ce s-a întâmplat? întrebă Harry, foarte curios.
— Nimic! De aceea e aşa de curios, hoţii n-au fost prinşi! Tatăl meu spune că trebuie să fi avut de partea lor un vrăjitor foarte puternic, care practică Magia Neagră, altfel n-ar fi putut nici măcar să se apropie de seiful central. Dar ce e şi mai curios e că hoţii n-au luat nimic! În cazuri de-astea, oamenii sunt foarte speriaţi, imediat gândindu-se ca nu cumva Ştim-Noi-Cine să aibă vreun amestec.
Harry se gândi câteva clipe la tot ce auzise. Nu ştia cum se făcea, dar, de fiecare dată când se întâmpla să fie pomenit Ştim-Noi-Cine, i se strecura o nelinişte în suflet. Bănuia că asta era urmarea faptului că începea să se integreze în lumea magiei, dar se simţea de o mie de ori mai bine atunci când pronunţa numele adevărat al lui Cap-de-Mort.
— Cu care echipă de Vâjthaţ ţii? îl întrebă Ron.
— Păi… nu cunosc nici una, mărturisi Harry, ruşinat.
— Cum?!? se miră Ron, neştiind ce să mai creadă. E cel mai frumos joc din lume!
Şi se entuziasmă explicându-i totul despre jocul cu patru mingi, de la poziţiile fiecăruia din cei şapte jucători, până la descrierea celor mai frumoase meciuri, la care fusese împreună cu fraţii lui. Îi spuse chiar şi ce fel de coadă de mătură şi-ar cumpăra, dacă ar avea bani. Ron ajunsese în culmea încântării, vorbind despre fel de fel de faze ale meciurilor, când uşa compartimentului se deschise. De data asta, nu mai era nici băiatul care îşi pierduse broasca, nici Hermione Granger.
În compartiment intrară trei băieţi, iar Harry îl recunoscu pe băiatul palid din magazinul doamnei Malkin. Se uită la Harry cu mult mai mult interes, ca atunci, în magazinul din Aleea Diagon.
— E adevărat? întrebă el. Se spune prin tot trenul că tu eşti Harry Potter. Aşa e?
— Da, spuse Harry şi privi şi spre ceilalţi doi băieţi.
Amândoi erau solizi şi aveau o înfăţişare răutăcioasă. De o parte şi de alta a băiatului palid, păreau adevărate gărzi de corp.
— El e Crabbe şi el, Goyle, zise băiatul palid, urmărind privirea lui Harry, iar numele meu este Reacredinţă, Draco Reacredinţă!
Ron tuşi puţin ca să-şi ascundă zâmbetul. Draco îl privi rece.
— Ce, ţi se pare că am un nume caraghios? Nu mai e nevoie să întreb cine eşti tu, zise el dispreţuitor, tata mi-a spus deja că toţi cei din familia Weasley au părul roşu, pistrui şi mult mai mulţi copii decât îşi pot permite!
Draco se reîntoarse spre Harry.
— O să afli în curând că unele familii de vrăjitori sunt mai bune, decât… altele, zise el, cu un aer superior, şi atunci o să-ţi alegi mai cu grijă prietenii! Te pot ajuta eu, dacă vrei…