Întinse mâna spre Harry, dar acesta nu schiţă nici o mişcare.
— Îmi pot da şi eu seama foarte bine cine îmi poate fi prieten şi cine nu, zise Harry cu răceală.
Draco nu se înroşi, fiindcă tenul nu-i permitea acest lucru, dar faţa îi căpătă o nuanţă roz.
— Dacă aş fi în locul tău, aş avea mai multă grijă, Potter, zise el, accentuând cuvintele. Dacă nu te porţi mai frumos, ai putea avea aceeaşi soartă ca a părinţilor tăi! Nici ei n-au ştiu să aprecieze ce era bine pentru ei. S-au încurcat cu cei d-alde Weasley sau Hagrid şi văd că şi tu le calci pe urme!
Harry şi Ron săriră în picioare. Faţa lui Ron se făcuse aproape de culoarea părului.
— Ce-ai spus? Mai spune o dată! îl provocă Ron pe Draco.
— Oh, doar n-ai de gând să te baţi cu noi, nu? strâmbă Draco din nas.
— Nu, dacă ieşi imediat din compartiment, zise şi Harry, mult mai curajos decât se simţea, mai ales că văzuse prea bine că Goyle şi Crabbe erau de departe mai solizi ca ei.
— Dar noi n-avem de gând să facem aşa ceva, nu-i aşa, băieţi? Ne-am mâncat mâncarea şi parcă tot am mai avea chef de ceva!
Goyle se întinse spre broscuţele de ciocolată de lângă Ron. Ron se opuse, dar de-abia îl atinse puţin pe Goyle, că acesta scoase un urlet înfricoşător.
Pungaşul stătea atârnat de degetul lui Goyle, după ce îşi înfipsese colţii ascuţiţi şi în genunchiul lui. Crabbe şi Draco se dădură înapoi, în timp ce Goyle îl învârti pe şobolan, urlând şi drăcuind, după care îl azvârli în fereastră. Cei trei ieşiră imediat din compartiment, poate fiindcă crezuseră că mai mişunau şi alţi şobolani printre dulciuri sau pentru că auziseră paşi pe coridor. În clipa următoare, în compartiment intră ca o vijelie Hermione Granger.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, văzând dulciurile răspândite pe podea şi şobolanul, ţinut de coadă de Ron.
— Cred că e ameţit de lovitură, spuse Ron, privindu-l cu atenţie. Nu! Nu pot să cred, a adormit iar!
Şi, într-adevăr, bătrânul şobolan adormise.
— Te-ai mai întâlnit cu Draco?
Harry îi povesti discuţia avută cu acesta în magazinul din Aleea Diagon.
— Am auzit de familia Reacredinţă. Membrii ei sunt printre primii care au fugit să ni se alăture, după ce Ştim-Noi-Cine a dispărut. Se spune că sunt blestemaţi, dar tata nu crede lucrul acesta. Zice că nimeni n-are nevoie de vreo scuză, ca să treacă de partea Răului.
Ron se întoarse spre Hermione şi o întrebă:
— Doreşti ceva de la noi?
— Puneţi-vă robele, l-am întrebat pe mecanic şi mi-a spus că ajungem în curând. Sper că nu V-aţi bătut cu ei, aţi avea necazuri înainte de a ajunge la Hogwarts.
— Pungaşul s-a luptat cu ei, nu noi, zise Ron, încruntându-se la ea. Eşti aşa bună să ieşi pe culoar, până ne schimbăm?
— Bine, plec. Am venit la voi, fiindcă ceilalţi se poartă atât de copilăreşte. Se aleargă pe culoar şi câte altele, spuse ea jignită. Apropo, şi tu ai o pată neagră pe nas, ştiai?
Ron privi în urma ei, în timp ce Harry se aplecă pe fereastră. Se făcea întuneric. Se puteau vedea munţi şi păduri, sub un cer purpuriu. Trenul încetinise.
Harry şi Ron îşi îmbrăcară robele lungi şi negre. A lui Ron era cam scurtă şi i se vedea marginea pantalonilor pe dedesubt.
O voce răsună pe culoar:
— În cinci minute, ajungem la Hogwarts! Vă rugăm să vă lăsaţi bagajele în tren, va veni cineva să le ducă la castel!
Lui Harry i se strânse stomacul de emoţie, iar Ron păli pe sub pistrui. Îşi băgară în buzunare dulciurile rămase şi se amestecară în mulţimea care se înghesuia pe coridoare.
Trenul începu să frâneze şi apoi se opri de tot. Elevii se îmbulzeau să coboare pe un peron mic, îngust şi foarte întunecat. Harry se înfioră de aerul rece al nopţii. Apoi, se văzu un felinar, bălăbănindu-se peste capetele mulţimii şi o voce anunţă:
— Cei din primul an! Anul întâi! Harry, e totul în regulă? întrebă Hagrid, căci el era omul cu felinarul. Hai cu mine. Mai sunt pentru anul întâi? Toţi ce-i din primul an de studiu să vină după mine!
Alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, copiii îl urmară pe Hagrid, pe o cărare abruptă. Era aşa de întuneric în jurul lor, încât Harry se gândi că pe margini trebuiau să fie copaci înalţi. Nimeni nu vorbea. Numai băiatul care pierduse broasca îşi trase nasul de vreo câteva ori.
— Imediat ce dăm colţul, o să vedeţi castelul, îi anunţă Hagrid peste umăr.
Din toate părţile se auzi un „Ooooh!”
Deodată, pe de o parte a cărării, observară un lac foarte întins şi întunecat. De partea cealaltă a lacului, sus, pe un vârf de munte, cu ferestrele strălucind alături de stelele de pe cer, se înălţa un castel impunător, cu o mulţime de turnuri şi creneluri.
— Nu mai mulţi de patru într-o barcă! le zise Hagrid, arătându-le un şir de bărci, aliniate la mal.
Harry şi Ron fură urmaţi în barcă de Neville şi Hermione.
— S-a urcat toată lumea? întrebă Hagrid, aşteptă puţin şi dădu semnalul de plecare.
Toate bărcile porniră în acelaşi timp, alunecând pe lacul neted ca oglinda. Toţi erau tăcuţi, privind măreţul castel din vârful muntelui.
— Aplecaţi capul! strigă Hagrid, când ajunseră aproape.
Toţi plecară capetele, iar bărcile îi duseră printr-o perdea de iederă, care ascundea o intrare pe faleză. Fură purtaţi apoi printr-un tunel întunecos, care părea să ducă undeva, pe sub castel, până ce ajunseră la un fel de port subteran, unde coborâră, pe roci şi pietre de râu.
— Ce-i asta? A cui e broscuţa? întrebă Hagrid, care controlase bărcile în urma lor.
— Trevor! strigă Neville, fericit, întinzând mâinile.
Urmându-l îndeaproape pe Hagrid, trecură printr-un tunel în stâncă, ajungând, în sfârşit, pe o pajişte cu iarbă moale şi umedă, chiar în umbra castelului.
Suiră nişte trepte de piatră şi se opriră în faţa unei uşi mari, din stejar masiv.
— Sunteţi toţi? Tu, de colo, n-ai pierdut iar broscuţa?
Hagrid ridică un pumn uriaş şi bătu de trei ori în uşa grea a castelului.
Capitolul VII
JOBENUL MAGIC
Uşa se deschise imediat şi în faţa lor apăru o vrăjitoare cu părul negru, cu pelerină de culoarea smaraldului. Avea o înfăţişare severă şi lui Harry îi trecu imediat prin cap că femeia nu părea aşa uşor de păcălit.
— Anul întâi, profesoara McGonagall, făcu Hagrid prezentările.
— Mulţumesc, Hagrid, îi preiau eu de aici.
Deschise uşa larg. În faţa lor, se deschidea un hol aşa de mare, că ar fi încăput întreaga locuinţă a familiei Dursley în el şi tot ar mai fi rămas loc. Zidurile de piatră erau luminate de torţe în flăcări, asemănătoare celor de la Gringotts. Tavanul era atât de sus, că nici nu-l putea vedea, iar în faţă se vedeau nişte trepte superbe, de marmură, care duceau la celelalte etaje.
O urmară pe profesoară pe lespezile de piatră şi Harry auzi murmure, venind de undeva, dintr-o încăpere din dreapta. Profesoara McGonagall îi conduse într-o cameră goală. Se înghesuiră unii în alţii, mult mai aproape decât ar fi făcut-o în mod obişnuit, şi aşteptară emoţionaţi.
— Bine aţi venit la Hogwarts, le ură ea. Banchetul în onoarea voastră o să înceapă în curând, dar, înainte de a vă ocupa locurile în Marea Sală, o să fiţi conduşi în camerele voastre. Operaţiunea de sortare este foarte dificilă şi importantă, deoarece veţi fi ca o mare familie cât timp veţi studia aici. Veţi face parte dintr-o casă, unde veţi învăţa împreună, veţi dormi în dormitorul casei respective si vă veţi petrece timpul liber tot acolo şi tot împreună. Cele patru case sunt: Cercetaşii, Astropufii, Ochi-de-Şoim şi Viperinii. Fiecare casă are istoria ei şi fiecare a produs vrăjitori şi vrăjitoare de seamă. Cât veţi sta aici, prin strădaniile voastre, casa va primi puncte şi orice încălcare a vreunei reguli vă va face să pierdeţi puncte. La sfârşitul anului, casa care are mai multe puncte primeşte Cupa Caselor, o mare onoare pentru oricine. Sper să faceţi cinste casei din care veţi face parte. Ceremonia de sortare va începe în câteva momente. Purtaţi-vă cum trebuie până vă vine rândul!