— N-am mâncat de vreo patru sute de ani, răspunse fantoma. Nu că aş avea nevoie, dar uneori mi se face poftă. Dar nu cred că m-am prezentat. Sunt Mimsy-Porpington, fantomă, cu reşedinţa în Turnul Cercetaşilor.
— Ştiu cine eşti! Mi-au povestit fraţii mei despre tine! sări Ron. Eşti Nick Aproape-Făr-de-Cap!
— Prefer să-mi spui Sir Nicolas de Mimsy, zise fantoma, cam înţepată.
Seamus Finnigan îi întrerupse:
— Cum, adică, Aproape-Făr-de-Cap?
Sir Nicolas privi dezorientat, ca şi cum discuţia lor nu se îndrepta deloc în direcţia dorită de el.
— Uite aşa! zise el iritat şi îşi dădu la o parte gulerul.
Capul i se desprinse şi îi căzu într-o parte, ţinându-se numai într-un tendon, ca într-o chingă. Era evident că cineva încercase să-l decapiteze, dar nu-şi dusese treaba la bun sfârşit. Mulţumit de şocul pe care îl produsese, Sir Nicolas îşi fixă capul la loc, în gulerul înalt, şi zise:
— Deci, noi Cercetaşi! Sper că o să ne ajutaţi să câştigăm Campionatul Caselor din anul acesta! A trecut cam mult timp de când casa noastră n-a mai câştigat. Viperinii au câştigat cupa şase ani la rând! Baronul Însângerat a devenit de-a dreptul de nesuportat! El e fantoma casei Viperinilor.
Harry privi spre masa Viperinilor şi văzu o fantomă care arăta înfiorător, cu ochii holbaţi, cu o faţă slăbănoagă şi cu roba pătată de sânge sclipitor. Stătea chiar lângă Draco, iar Harry observă cu încântare că Draco nu era deloc încântat de compania fantomei.
— De ce e plin de sânge? întrebă Seamus, cu mare interes.
— Nu l-am întrebat niciodată, răspunse Sir Nicolas, cu multă delicateţe.
După ce fiecare a mâncat după pofta inimii, resturile de mâncare au dispărut ca prin farmec, iar farfuriile străluceau de curăţenie, ca la început. Puţin mai târziu, fu adus desertul. Creme de toate felurile, ciocolată cu toate aromele la care te-ai fi putut gândi, plăcinte de mere, tarte cu fructe, ecleruri de ciocolată, gogoşi cu gem, căpşune, jeleuri…
În timp ce Harry mânca o tartă cu fructe, discuţia se orientă spre familiile lor.
— Eu sunt juma' juma', zise Seamus. Tata face parte dintre Încuiaţi. Mama nu i-a spus că e vrăjitoare, decât după căsătorie. A fost un şoc nu prea plăcut pentru el.
Ceilalţi izbucniră în râs.
— Dar tu, Neville? întrebă Ron.
— Pe mine m-a crescut bunica şi ea e vrăjitoare, răspunse Neville, dar ai mei m-au crezut multă vreme un Încuiat. Unchiul meu, Algie, a încercat să mă forţeze, să vadă dacă pot face vrăji. M-a împins în vârtejul unui lac, de era să mă înec. De-abia pe la opt ani am început să dau semne că sunt deosebit. Unchiul Algie a venit la noi, la ceai. Tocmai mă ţinea suspendat de glezne, cu capul în jos, în afară, pe o fereastră de la etaj, când Mătuşa Enid i-a oferit un ecler şi el, vrând să ia prăjitura, mi-a dat drumul. Dar, în loc să mă zdrobesc, am sărit, ca pe arcuri, în curte şi din curte în şosea, spre marea încântare a tuturor! Bunica plângea de fericire, iar unchiul Algie mi-a cumpărat o broască râioasă.
De cealaltă parte a lui Harry, Hermione şi Percy Weasley vorbeau despre lecţii. („Sper să începem curând, doar sunt atâtea de învăţat! Mă interesează mai ales transfigurările, ştii tu, transformările din ceva în altceva… E foarte greu, cred…”, „Da, dar începi treptat, cu lucruri mici, de la chibrituri la ace, de pildă…”)
Harry, care se încălzise şi începuse să moţăie, se uită din nou la masa profesorilor. Hagrid bea ceva din cupa sa, iar profesoara McGonagall îi spunea ceva profesorului Albus Dumbledore. Profesorul Quirrell, cu turbanul lui caraghios, vorbea cu alt profesor, cu păr negru şi slinos, cu faţa bolnăvicioasă.
Totul se întâmplă pe neaşteptate. Profesorul cu părul slinos îl privi pe Harry drept în ochi şi atunci, o durere ascuţită, ca un fier înroşit în foc, săgetă cicatricea lui Harry.
— Auu! strigă Harry şi îşi duse mâna la frunte.
— Ce e? întrebă Percy.
— N-Nimic…
Durerea îi trecuse tot atât de brusc, precum apăruse. Mai greu i-a venit lui Harry să uite privirea profesorului acela, o privire care spunea clar că profesorul nu-l plăcea deloc pe Harry.
— Cine este cel care vorbeşte cu profesorul Quirrell? întrebă Harry.
— Aaa, deja îl ştii pe profesorul Quirrell, se miră Percy. Vorbeşte cu profesorul Plesneală, de aceea e aşa de nervos. Profesorul Plesneală predă noţiuni despre poţiuni magice, dar toată lumea ştie că vrea să-i ia postul profesorului Quirrell. Şi este foarte adevărat că profesorul Plesneală ştie o mulţime de lucruri despre Magia Neagră.
Harry continuă să-l privească, dar Profesorul Plesneală nu se mai uită deloc în direcţia lui Harry.
În cele din urmă, dispărură şi dulciurile rămase, iar profesorul Albus Dumbledore se ridică din nou în picioare. În Marea Sală se făcu linişte deplină.
— Acum, că v-aţi pus burţile la cale şi V-aţi potolit setea, vreau să vă spun când începe trimestrul. Cei din anul întâi trebuie să ţină minte că este interzis tuturor studenţilor să meargă în pădurea de dincolo de castel. E valabil şi pentru unii dintre studenţii din ani mai mari.
Ochii lui Albus Dumbledore fulgerară spre gemenii Weasley.
— Domnul Filch, supraveghetorul vostru, m-a rugat să vă reamintesc că nu sunt permise nici un fel de vrăji pe coridoare, în afara clasei. Selecţia şi antrenamentele de Vâjthaţ vor începe în a doua săptămână a trimestrului. Toţi cei interesaţi, sunt rugaţi să ia legătura cu Madam Hooch. Şi în sfârşit, trebuie să vă mai spun că anul acesta accesul pe culoarul de la etajul trei, din dreapta, este categoric interzis, în afară de cazul în care doriţi să aveţi parte de o moarte violentă!
Harry râse, dar fu unul dintre puţinii care făcură acest lucru.
— Doar n-a vorbit serios, nu? întrebă el.
— Ba cred că da, răspunse Percy, şi e foarte curios, fiindcă de obicei ne şi explică pentru ce nu avem voie să facem un anumit lucru. Pădurea e plină de animale periculoase, toată lumea ştie, de aceea nu avem voie să mergem acolo. Ar fi putut să ne spună măcar nouă, Perfecţilor!
— Şi acum, înainte de a merge la culcare, să cântăm imnul şcolii! strigă Albus Dumbledore.
Harry observă că ceilalţi profesori zâmbeau cam forţat.
Albus Dumbledore îşi ridică bagheta, iar din capătul ei se desfăşură o panglică aurie, care se undui, ca şi cum ar fi scris ceva în aer.
— Cu toţii, împreună! îi îndemnă Albus Dumbledore şi toţi începură să cânte din toţi rărunchii:
Fiecare termină de cântat în timpi diferiţi. Ultimii rămaseră gemenii Weasley. Domnul Albus Dumbledore, îi dirijă cu bagheta lui magică până la sfârşit, după care tot el îi aplaudă tare, exclamând încântat:
— Ah, muzica! Magie adevărată, dincolo de tot ce facem noi aici! La culcare! Un, doi!
Cercetaşii din primul an se luară după Percy, care îi conduse prin Marea Sală şi apoi în susul scărilor de marmură.
Harry îşi simţea din nou picioarele ca de plumb, dar de data asta, numai fiindcă era atât de sătul şi somnoros, încât nici măcar nu mai avu puterea să se mire când auzi şuşotind personajele din galeria de portrete, de pe coridorul prin care treceau, şi nici când Percy îi conduse prin panouri care se dădeau la o parte sau prin uşi camuflate de fel de fel de draperii. Urcară şi mai multe trepte, căscând de mama focului şi târându-şi picioarele. Harry se întrebă dacă mai aveau mult de urcat. Văzură două bastoane care pluteau deasupra capului lor, iar când Percy făcu un pas către ele, acestea începură să-l lovească pe neaşteptate.