— Transfigurarea este una dintre cele mai complexe şi mai periculoase magii, pe care le veţi învăţa aici. Cine nu este atent la orele mele şi încurcă lucrurile, pleacă imediat de la Hogwarts şi nu mai pune niciodată piciorul aici! Să nu ziceţi că nu v-am spus!
Apoi, îşi transformă biroul într-un purcel şi imediat invers. Acest lucru îi uimi peste măsură şi de-abia aşteptau să înceapă cursurile. Dar îşi dădură foarte repede seama că nu asta aveau să facă la cursuri. După ce şi-au luat notiţe despre nişte noţiuni foarte complicate, fiecăruia i se dădu câte un băţ de chibrit, pe care trebuiau să-l preschimbe într-un ac. La sfârşitul orei, numai Hermione Granger reuşise să transforme chibritul în ac. Profesoara McGonagall le explică tuturor cum reuşise Hermione să facă din chibritul ei un obiect ascuţit şi argintiu. Îi zâmbi fetei, lucru pe care profesoara McGonagall îl făcea foarte rar.
Cu toţii aşteptau cu sufletul la gură lecţiile despre magia neagră, dar profesorul Quirrell se dovedi foarte plicticos. Clasa lui mirosea puternic a usturoi, ca măsură de protecţie contra vampirului pe care îl întâlnise în România şi care (era sigur!) urma să vină să pună gheara pe el în curând. Le mai spuse că turbanul îi fusese dăruit de un vraci din Africa, pentru a-l feri de zombi, dar nimeni nu-l crezu cu adevărat, pe de o parte, fiindcă, atunci când îi ceruseră să le povestească şi lor cum luptase împotriva unui zombi, profesorul Quirrell se înroşi şi schimbă vorba, amintind despre vremea de afară, pe de alta, fiindcă turbanul lui răspândea de jur împrejur un miros ciudat, ca şi cum ar fi fost plin cu usturoi, ca să-l protejeze în orice situaţie.
Harry văzu cu plăcere că nu era nici pe departe singurul din clasă care nu ştia mare lucru despre magii şi vrăjitorii. Mulţi veniseră din familii de Încuiaţi, care nu aflaseră până să fie invitaţi la Hogwarts că sunt vrăjitori sau vrăjitoare. Erau atât de multe de învăţat, încât nici cei ca Ron, cu fraţi mai mari la şcoala de magie, nu ştiau mare lucru.
Vineri se dovedise o zi importantă pentru Harry şi Ron. Reuşiseră, în sfârşit, să ajungă în Sala Mare, unde luau micul dejun, fără să se rătă-cească.
— Ce facem pe ziua de azi? întrebă Harry.
— Poţiuni magice, la întrecere cu Viperinii! răspunse Ron. Profesorul Plesneală a fost şef de promoţie la Viperini. Se zice că mereu îi favorizează. Acum avem prilejul să vedem dacă este adevărat.
— Ce bine ar fi fost dacă ne favoriza şi pe noi profesoara McGonagall, doar a fost şi ea cap de promoţie la Cercetaşi! Asta n-a oprit-o să ne dea o mulţime de teme pentru acasă!
Tocmai atunci, sosi poşta. Harry se obişnuise acum, dar a fost de-a dreptul surprins în prima zi, când peste o sută de bufniţe au năvălit în Marea Sală, dându-i ocol până îi găseau pe posesorii scrisorilor şi pachetelor de acasă.
Hedwig nu-i adusese nimic lui Harry până atunci. Adesea, venea doar ca să îi ciugulească uşor vârful urechii, pentru a-l face atent că ar dori şi ea câteva firimituri de pâine prăjită, înainte de a se duce iar la culcare, împreună cu celelalte bufniţe ale şcolii. Dar în dimineaţa aceea, se aşeză pe masă, între castronelul cu marmeladă şi zaharniţă şi lăsă să-i cadă din cioc un bilet, drept în farfuria lui Harry. Harry îl desfăcu şi citi îndată scrisul cam neglijent:
Dragă Harry,
Ştiu că vineri după-amiază sunteţi liberi. N-ai vrea să vii la un ceai, la mine acasă? Vreau să ştiu şi eu cum te-ai descurcat în prima săptămână. Trimite-mi răspunsul cu Hedwig.
Harry împrumută pana de la Ron şi scrise: Cu multă plăcere, ne vedem după-amiază.
Împături biletul şi îl trimise înapoi, cu Hedwig.
Era foarte bine că mergea la Hagrid să ia ceaiul, ca să se mai bine dispună, fiindcă lecţia despre poţiuni se dovedi o catastrofă. La banchetul de deschidere, lui Harry i se păruse că profesorul Plesneală nu prea îl avea la inimă, la sfârşitul cursului despre poţiuni magice, nu mai avu nici o îndoială. Nu numai că nu-l plăcea, îl ura, chiar!
Cursurile despre poţiuni se ţineau în pivniţa castelului. Era mult mai rece ca în restul castelului era chiar înspăimântător, cu borcănaşele cu animale puse în formol, aliniate pe peretele din spate.
La fel ca Flitwick, profesorul Plesneală îşi începu ora, strigând catalogul. Şi tot la fel ca Flitwick, făcu o pauză, când ajunse la numele lui Harry.
— Da, da… Harry Potter, noua noastră celebritate! zise el, cât putu mai ironic.
Draco Reacredinţă si prietenii lui, Crabbe si Goyle, chicotiră pe înfundate. După ce strigă catalogul, profesorul Plesneală îşi roti privirile prin clasă. Şi el avea ochi negri ca tăciunele, ca ai lui Hagrid, dar nu avea nici pe departe căldura din ochii acestuia din urmă. Ochii lui erau reci şi lipsiţi de orice expresie, amintind de nişte tunele lungi şi întunecoase.
— Sunteţi aici ca să învăţaţi această ştiinţă subtilă şi arta combinării diferitelor substanţe în poţiuni magice, deosebit de puternice.
Ca şi profesoara McGonagall, profesorul Plesneală ştia să ţină clasa sub control. Deşi vorbea încet, copiii nu scăpau nici un cuvânt din cele spuse de el.
— Fiindcă aici se foloseşte foarte puţin sau chiar deloc acea baghetă magică stupidă, mulţi dintre voi s-ar putea să creadă că nu e vorba despre magie. Nici nu mă aştept să înţelegeţi frumuseţea ceaunelor în clocot sau fierbând mocnit, aromele pe care le degajă şi puterea acestor lichide care urcă prin vene, înceţoşând mintea şi înnebunind simţurile… Vă pot învăţa cum să îmbuteliaţi faima, cum să dospiţi gloria şi chiar cum să păcăliţi moartea, dacă nu sunteţi şi voi o grămadă de prostănaci, ca toţi cei pe care i-am avut până acum!
Se lasă o tăcere înmormântală după acest mic discurs. Harry şi Ron schimbară priviri complice, ridicând din sprâncene. Hermione Granger de-abia mai putea sta pe scaun de nerăbdare, vrând să îi dovedească profesorului că ea nu era o prostănacă.
— Potter! strigă profesorul Plesneală. Ce obţinem dacă adăugăm rădăcină pisată de stânjenel la o infuzie de cari?
— Rădăcină pisată de ce la o infuzie din care? întrebă Harry, uitându-se la Ron, care rămăsese la fel de perplex ca şi el.
Atât aştepta Hermione. Ridică imediat mâna.
— Nu ştiu, domnule profesor, zise Harry.
Profesorul Plesneală rânji satisfăcut.
— Ţţţ! Ca să vezi, faima nu-i totul pe lumea asta! îl ironiză el pe Harry.
Nici măcar nu se uită în direcţia Hermionei.
— Să mai încercăm, Potter. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune să-mi găseşti un bezoar? Ai şti unde?
Hermione ridică mâna cât putu ea de sus, fără să se ridice de pe scaun, dar Harry nu avea nici cea mai mică idee nici măcar ce era aia bezoar. Încerca din răsputeri să nu privească în direcţia lui Draco, Crabbe şi Goyle, care se stricau de atâta râs.
— Nu ştiu, domnule, zise iar Harry.
— Aşa mă gândeam şi eu, domnule Harry Potter, că nu ai pus mâna pe vreo carte înainte de a veni aici.
Harry se strădui să privească drept în ochii aceia răi şi reci. Ba se uitase prin cărţi, când era la familia Dursley, dar cum de credea profesorul Plesneală că era el în stare să reţină tot ce scria în manualul „O mie de ierburi magice şi soiuri de ciuperci”?
Profesorul Plesneală continua să ignore mâna ridicată a Hermionei.
— Care este diferenţa, Potter, între iarba dracului şi tabac?