— Nu-i poţi învinui pentru asta! În ultimii unsprezece ani nu prea am avut motive să ne bucurăm!
— Ştiu prea bine, zise profesoara McGonagall, iritată, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne pierdem capul! Au fost de-a dreptul neglijenţi, au apărut pe străzi în plină zi şi măcar să fi fost îmbrăcaţi ca Încuiaţii ăştia! Şi zvonurile pe care le-au răspândit peste tot…
Îi aruncă o privire grăbită lui Albus Dumbledore, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i spună ceva. El nu zise însă nimic, aşa că ea continuă:
— Ce groaznic ar fi dacă în această zi, când Ştim-Noi-Cine se pare că a dispărut, să afle Încuiaţii ăştia despre noi! A dispărut cu adevărat, nu-i aşa, Dumbledore?
— Aşa se pare, slavă Domnului! Vrei cumva puţin şerbet de lămâie?
— Ce să vreau?
— Şerbet de lămâie! Un desert al Încuiaţilor, care îmi place la nebunie!
— Nu, mulţumesc, făcu profesoara McGonagall cu răceală, ca şi cum ar fi zis că nu era momentul pentru şerbet de lămâie. Aşa cum spuneam, chiar dacă Ştim-Noi-Cine a dispărut…
— Dragă Profesore, o întrerupse Albus Dumbledore, cum se face că o persoană cu bun simţ ca tine nu-i poate spune pe nume? Ce-s prostiile astea cu Ştim-Noi-Cine? Spuneţi-i pe nume: Cap-de-Mort!
Profesoara McGonagall îl fulgeră cu privirea, dar cum era ocupat cu şerbetul, Albus Dumbledore păru să nu observe.
— E penibil să spunem Ştim-Noi-Cine, nu văd de ce ne-ar fi teamă să-i pronunţăm numele adevărat.
— Da, n-am avea de ce, admise profesoara McGonagall, pe jumătate exasperată, pe jumătate admirativ. Dar e o situaţie diferită. Fiecare dintre noi ştie că Ştim-Noi… Oh, Cap-de-Mort se temea numai de tine!
— Sunt măgulit, dar ştii prea bine că el avea puteri, pe care eu nu le voi avea niciodată! zise Albus Dumbledore calm.
— Da, numai fiindcă tu eşti prea… nobil, ca să le foloseşti!
— Oh, bine că e întuneric, n-am mai roşit aşa, de când Madam Pomfrey mi-a spus cât de mult îi plac noile mele acoperitori de urechi!
Profesoara McGonagall îl privi scurt şi zise:
— Bufniţele nu-s nimic, faţă de zvonuri. Ştii ce se zice? De ce ar fi dispărut Cap-de-Mort? Ce l-ar fi oprit în cele din urmă?
Se părea că profesoara McGonagall ajunsese la punctul culminant al discuţiei, motivul pentru care îl aşteptase toată ziua, fiindcă nimeni până atunci, pisică ori femeie, nu-l fulgerase cu privirea atât de intens, aşa cum o făcea ea acum. Era clar ca bună ziua că, orice ar fi auzit de la alţii, ea nu avea să creadă decât dacă el, Albus Dumbledore, îi spunea că era adevărat.
Dumbledore era însă foarte ocupat cu şerbetul lui de lămâie, aşa că nu răspunse nimic.
— Se spune, accentuă ea, că Ştim-Noi… Cap-de-Mort ar fi apărut aseară în Peştera lui Godrick, pentru a da de familia Potter. Se mai spune că Lily şi James Potter sunt… sunt… morţi.
Albus Dumbledore plecă privirea, iar ea continuă:
— Nu! Nu, Lily şi James Potter… Nu pot să cred… Nu vreau să cred, Albus!
Dumbledore o bătu pe umăr:
— Lasă… Ştiu… Nu te necăji!
Profesoara McGonagall continuă, cu voce tremurândă:
— Şi asta nu e totul! Se spune că a încercat să-l omoare pe fiul lor, Harry, dar n-a reuşit, n-a putut să-l ucidă pe micuţ. Nimeni nu ştie de ce sau cum, dar se zice că, atunci când a încercat să-l omoare pe Harry, puterile l-au părăsit pe Cap-de-Mort şi de aceea a dispărut!
Dumbledore dădu din cap, mohorât.
— E… E adevărat? întrebă cu sufletul la gură McGonagall. După tot ce a făcut, după câţi a ucis, să nu fi putut să-l omoare pe băieţel? Este uluitor că, din tot ce s-a încercat, tocmai acest lucru l-a oprit pe Cap-de-Mort… Dar cum de o fi supravieţuit Harry?!
— Putem face numai presupuneri, zise Dumbledore, n-o să ştim niciodată cu siguranţă.
Profesoara McGonagall scoase o batistă şi îşi şterse ochii pe sub ochelari. Dumbledore oftă din rărunchi, în timp ce-şi consultă ceasul de aur masiv, pe care îl scosese din buzunar. Ceasul avea douăsprezece limbi şi nici o cifră. În schimb, pe margine se mişcau planete micuţe. Probabil că însemnau ceva pentru Dumbledore, fiindcă puse ceasul înapoi în buzunar şi zise:
— Hagrid întârzie. Bănuiesc că el ţi-a spus că voi fi aici, nu?
— Da! răspunse profesoara McGonagall. Şi bănuiesc că o să-mi spui de ce te afli tocmai în acest loc.
— Am venit să-l duc pe Harry la casa unchiului şi mătuşii lui. Ei sunt singura familie pe care o mai are copilul.
— Doar nu vrei să spui… nu se poate aşa ceva… că e vorba de oamenii care locuiesc aici? exclamă McGonagall, sărind în picioare şi arătând spre casa cu numărul 4. Dumbledore, nu se poate! I-am urmărit toată ziua, sunt complet diferiţi de noi! Şi copilul ăla al lor… A lovit-o cu piciorul încontinuu pe mama lui, urlând că vrea bomboane. Harry Potter să stea aici! Imposibil!
— E locul cel mai bun pentru el, rămase Dumbledore neclintit. Mătuşa şi unchiul lui îi vor explica totul, când se va face mare. Le-am scris o scrisoare.
— O scrisoare? repetă profesoara McGonagall, abia auzit, sprijinindu-se de zid. Cum crezi că poţi explica toate astea într-o scrisoare? Dumbledore, mă uimeşti! Oamenii ăştia n-or să-l înţeleagă niciodată! În curând, o să fie faimos, o legendă vie! Se vor scrie cărţi despre el şi toţi copii îl vor cunoaşte sau vor dori să-l cunoască!
— Exact! replică Dumbledore, uitându-se peste ochelarii lui în formă de semilună. De-ajuns să zăpăcească orice băiat. Faimos, înainte de a putea vorbi sau merge! Faimos pentru ceva despre care habar n-are! Acum vezi şi tu pentru ce este mai bine să locuiască aici până în clipa în care îşi va da seama despre ce este vorba şi va putea face faţă situaţiei!…
Profesoara McGonagall deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi, înghiţi în sec şi spuse doar:
— Da, ai dreptate, fără discuţie, dar cum ajunge băiatul aici, Dumbledore?
Privi intens pelerina lui Dumbledore, gândindu-se că poate îl ascunde acolo.
— Îl aduce Hagrid!
— Crezi că e înţelept să-i încredinţezi lui Hagrid o sarcină atât de importantă?
— Garantez cu viaţa mea pentru Hagrid!
— Nu spun că nu are inimă bună, zise profesoara McGonagall cu reproş, dar trebuie să recunoşti că e imprudent uneori. Are tendinţa să… Ce-a fost asta?
Un uruit slab de motor se auzi în apropiere. Crescu în intensitate şi amândoi se uitară într-o parte şi în alta a străzii, să vadă lumini de faruri. Zgomotul se auzi şi mai tare şi cei doi priviră în sus. În clipa următoare, o motocicletă uriaşă coborî din aer şi se opri lângă ei.
Dacă se putea spune că motocicleta era uriaşă, ei bine, ea era nimic pe lângă omul care coborî din ea! Era de două ori mai înalt ca un om normal şi cam de cinci ori mai solid. Era enorm şi cu o înfăţişare sălbatică, iar şuviţele lungi de păr încâlcit şi barba îi acopereau cea mai mare parte a feţei. Avea mâinile cât nişte capace de pe lăzile de gunoi, iar picioarele, încălţate cu cizme, păreau nişte pui de delfin! Iar în braţele lui puternice şi musculoase avea o mogâldeaţă, învelită cu o pătură.
— Hagrid! strigă Dumbledore uşurat. În sfârşit! De unde ai motocicleta asta?