Dorise să înveţe să zboare mai mult ca orice pe lume.
— N-o să te faci de râs, încerca Ron să-l liniştească. Draco se tot laudă cât este el de bun la Vâjthaţ, dar cred că doar se grozăveşte! Ştii cum e el!
Într-adevăr, Draco vorbea mult despre zbor şi mereu se plângea că anul întâi nu joacă suficient Vâjthaţ. Povestea întâmplări exagerate şi interminabile, care aproape toate se terminau cu felul în care scăpase el de Încuiaţi, zburând ca un elicopter. Şi Draco nu era singurul. Şi Seamus povestea că şi-a petrecut întreaga copilărie, cutreierând coclaurile pe o coadă de mătură. Chiar şi Ron povestea, cui dorea să-l asculte, că, odată, pe când se plimbau pe coada de mătură a lui Charlie, erau să lovească un deltaplan. Toţi cei din familiile de vrăjitori vorbeau aproape tot timpul de Vâjthaţ.
Ron intrase deja într-o mare dispută cu Dean Thomas, în legătură cu jocul de fotbal. Ron nu putea să înţeleagă în ce consta frumuseţea acelui joc cu mingea, dacă nimănui nu-i era permis să zboare. Harry îl surprinsese pe Ron încercând să-i facă să se mişte pe jucătorii din posterul lui Dean, cu echipa lui favorită.
Neville nu se suise niciodată pe vreo coadă de mătură, fiindcă bunica lui nu-i dăduse voie nici măcar să se apropie de aşa ceva. În sinea lui, Harry îi dădea dreptate bunicii lui Neville, fiindcă acesta păţea fel de fel de accidente şi cu picioarele pe pământ, darămite pe mătură…
Hermione era şi ea foarte emoţionată, deoarece zborul era ceva care nu putea fi învăţat numai din cărţi. Încercase, dar… La micul dejun din acea zi de joi, Hermione îi înnebuni pe toţi cu fel de fel de poante, pe care le citise ea în cartea „Vâjthaţ de-a lungul secolelor”. Numai Neville îi sorbea fiecare cuvânt, sperând să prindă câte ceva care l-ar fi putut ajuta mai târziu să se menţină măcar pe coada de mătură. Ceilalţi, însă, răsuflară uşuraţi, când turuiala Hermionei fu întreruptă de bufniţele care aduceau corespondenţa.
Harry nu mai primise nimic, de la bileţelul lui Hagrid, lucru repede observat de Draco. El tocmai primise de acasă un pachet cu dulciuri, pe care îl deschise pofticios, la masa Viperinilor.
Neville primi un pacheţel de la bunica lui. Îl deschise emoţionat, în faţa tuturor, şi găsi înăuntru un glob de cristal, acoperit cu ceva alburiu.
— Ah, e un Aminteşte-ţi tot! Bunica ştie că eu cam uit să fac diverse lucruri. Globul ăsta îţi spune imediat dacă ai uitat ceva. Îl ţii aşa şi dacă se face roşu… Oh! făcu Neville, înroşindu-se până în vârful urechilor, fiindcă globul se făcuse şi el ca para focului. Ce-am uitat?!
Neville se străduia să-şi amintească ce uitase, când Draco îi smulse pe la spate globul de cristal. Harry şi Ron săriră în picioare, de-abia aşteptând un motiv, cât de mic, să se ia la trântă cu Draco, dar profesoara McGonagall, care mirosea pericolul mai repede ca orice alt profesor, fu imediat lângă ei.
— Ce se întâmplă aici? întrebă ea.
— Draco mi-a luat globul, doamnă, se plânse Neville.
Strâmbându-se, Draco lăsă globul la loc, pe masă.
— Mă uitam şi eu, ce-am făcut? întrebă el şi o şterse de la masa lor, urmat îndeaproape de Crabbe şi Goyle.
După-amiază, la trei şi jumătate, Harry, Ron şi toţi ceilalţi Cercetaşi ieşiră afară, pentru prima lecţie de zbor.
Era o zi senină, înviorată de un vânticel plăcut. Cu toţii păşeau pe iarba proaspătă, coborând o pantă şi îndreptându-se către o pajişte complet netedă. În zare, se vedeau copacii sumbri şi întunecaţi ai Pădurii Interzise.
Viperinii erau deja acolo, iar pe pământ se vedeau douăzeci de cozi de mătură, aliniate perfect. Harry îi auzise pe Fred şi George plângându-se adesea de cozile de mătură de la şcoală, care începeau să vibreze, de îndată ce te înălţai prea sus şi toate trăgeau un pic spre stânga.
Sosi şi profesoara lor, Madam Hooch. Avea părul scurt, cărunt, iar ochii îi erau galbeni, ca ai unui şoim de pradă.
— Hei, ce staţi şi vă uitaţi la mine? Puneţi mâna pe câte o mătură şi, călare pe ea! începu ea să strige.
Harry se uită la mătura lui. Era foarte veche, iar pe alocuri ieşeau fire desprinse.
— Strângeţi coada măturii cu mâna dreaptă, comandă profesoara, şi ziceţi „Hop!”
— Hop! strigară cu toţii.
Mătura lui Harry zvâcni imediat în mâna lui, dar se dovedi a fi una dintre puţinele care făcu acest lucru. Mătura Hermionei se răsuci, pur şi simplu, şi căzu la pământ, iar cea a lui Neville nici măcar nu se clinti. Probabil că măturile, precum caii, simţeau când ţi-era frică, se gândi Harry. Exista un tremur în vocea lui Neville care spunea clar că ar vrea să rămână cu picioarele pe pământ.
Madam Hooch trecu apoi printre rânduri, le arătă cum trebuie încălecată o mătură şi le corectă înclinarea mâinii cu care se prindeau de mătură. Harry şi Ron mai să moară de fericire când Madam Hooch îl corectă pe Draco şi îi spuse că fusese învăţat greşit să zboare.
— Când auziţi fluierul, zise ea, loviţi coada măturii cu putere de pământ. Ţineţi-le strâns, înălţaţi-vă puţin, apoi coborâţi, înclinându-vă uşor înainte. La fluierul meu… Unu… Doi…
Dar Neville, nervos ca o pisică şi speriat să nu rămână ultimul, lovi cu putere pământul, înainte ca buzele profesoarei să fi atins măcar fluierul.
— Înapoi, băiete! strigă ea.
Dar Neville parcă scăpase din puşcă şi se tot înălţa. Un metru, doi… Harry îl văzu albindu-se la faţă când privi în jos, strângând cu putere mătura, dar înclinându-se pe o parte şi…
BONG! Urmă o bufnitură şi Neville rămase gemând la pământ, cu faţa în sus.
Mătura lui continua să se înalţe singură tot mai sus şi se abătu spre Pădurea Interzisă, dispărând cu totul din vedere.
Madam Hooch se aplecase peste Neville, tot atât de palidă la faţă, ca şi el.
— Vai, ţi-ai scrântit încheietura, o auzi Harry murmurând pe Madam Hooch. Hai, sus, ai scăpat uşor!
— Să nu îndrăznească cineva să facă vreo mişcare, cât îl duc eu la spital, îi ameninţă ea, întorcându-se cu faţa la ei. Lăsaţi măturile la locul lor sau zburaţi de la Hogwarts cât ai zice Vâjthaţ! Să mergem, bietul de tine!
Neville, cu faţa brăzdată de lacrimi, se îndepărtă, susţinut de mijloc de Madam Hooch.
De îndată ce plecară cei doi, Draco izbucni în râs:
— Aţi văzut ce faţă de mălai mare avea?
Ceilalţi Viperini îi ţinură isonul.
— Mai taci din gură, Draco! îl repezi Parvati Patil.
— Ooo, ia te uită, zise batjocoritor o fată de la Viperini, cu faţa dură şi privirea tăioasă, nu ştiam, Parvati, că te dai în vânt după grăsani umflaţi şi plângăcioşi!
— Uite! strigă Draco, ridicând ceva de la pământ. E stupizenia aia pe care i-a trimis-o bunică-sa!
Globul strălucea în soare, în mâinile lui Draco.
— Dă-mi-l imediat! zise Harry calm.
Toată lumea amuţi, cu ochii şi urechile ciulite. Draco zâmbi răutăcios.
— Cred că o să-l las pe undeva, pe-aici, zise el, să-l găsească Neville când vine. Eh, într-un copac… Ce zici?
— Dă-mi-l în clipa asta! strigă Harry, dar Draco încălecase pe mătură şi se îndepărtase.
Nu minţise, ştia, într-adevăr, să zboare bine. Ajunsese rapid la ramurile cele mai de sus ale unui stejar şi strigă de acolo:
— Vino să-l iei, Potter, cine te opreşte?
Harry puse mâna pe coada măturii.