— Iei ultima masă, Potter? Când pleacă trenul spre lumea Încuiaţilor?
— Văd că ai căpătat curaj acum, că te afli pe pământ şi eşti însoţit de gorilele tale, îi spuse Harry, cu răceală.
Nu că nu s-ar mai fi temut de Crabbe şi Goyle, dar, cu profesorii de faţă, aceştia nu puteau decât să strângă din dinţi şi din pumni.
— Am curaj să te înfrunt şi singur, se grozăvi Draco. La noapte, dacă vrei. Un duel între vrăjitori. Numai cu bagheta magică, fără nici un fel de contact fizic. Să nu-mi spui că n-ai auzit niciodată de duelul dintre vrăjitori…
— Cum să nu audă? se băgă Ron în vorbă. Eu sunt secundul lui. Care e secundul tău?
Draco se uită la Crabbe şi Goyle, cântărindu-i.
— Crabbe! La miezul nopţii, da? Ne întâlnim în Sala Trofeelor, rămâne întotdeauna neîncuiată.
După ce plecă Draco, Ron şi Harry se uitară unul la altul.
— Ce e aia duelul dintre vrăjitori?! Şi cum, adică, tu eşti secundul meu?
— Păi, secundul asistă şi continuă lupta, dacă mori tu, zise Ron, prefăcându-se nepăsător.
Văzând expresia de pe faţa lui Harry, Ron adăugă repede:
— Dar nu se moare decât în duelurile adevărate, ştii tu, cu vrăjitori experimentaţi. Cel mai rău lucru pe care o să puteţi să-l faceţi voi o să fie să trimiteţi doar câteva scântei unul spre altul. Nici unul dintre voi nu ştie atâtea vrăji încât să producă nenorociri. Oricum, pariez că se aştepta să nu primeşti provocarea.
— Şi dacă îmi agit bagheta şi nu se întâmplă nimic?
— O arunci la o parte şi-i dai un pumn în nas, îi sugeră Ron.
— Scuzaţi-mă…
Amândoi ridicară privirile. Era Hermione Granger.
— Nu poate nimeni să mănânce în linişte la masa asta? izbucni Ron.
Hermione nici nu îl băgă în seamă pe Ron şi îi spuse lui Harry:
— Am auzit, fără să vreau, ce-ai vorbit cu Draco…
— Cred şi eu! pufni Ron.
— N-ar trebui să bântui prin şcoală, după ora de culcare. Gândeşte-te câte puncte or să piardă Cercetaşii, e foarte probabil să te prindă. Nu fi aşa egoist.
— Şi… nu te mai băga unde nu-ţi fierbe oala, o repezi Harry.
— Pa şi n-am cuvinte, îi zise Ron în batjocură.
„Orice s-ar zice, ăsta nu e un sfârşit de zi tocmai fericit”, îşi zise Harry, în timp ce stătea treaz în dormitor, ascultând cum Dean şi Seamus dormeau fericiţi. (Neville nu se întorsese încă de la spital). Toată după-amiaza, Ron îi dăduse sfaturi, de genuclass="underline" „Dacă te blesteamă, vezi cum poţi să te fereşti, fiindcă am uitat cum se blochează blestemele”. Aveau toate şansele să fie prinşi de Filch sau Doamna Norris şi Harry îşi zise că forţa norocul, încălcând altă regulă a şcolii în aceeaşi zi. Pe de altă parte, îi apărea în întuneric faţa nesuferită şi batjocoritoare a lui Draco. Asta era marea lui şansă, să-l înfrunte faţă-n faţă şi să-l înfrângă. Nu putea rata aşa o ocazie.
— E unsprezece şi jumătate, şopti Ron, să mergem.
Îşi puseră halatele şi se strecurară din turnul lor, pe scara în spirală, şi apoi prin camera de zi a Cercetaşilor. Încă mai ardeau câţiva cărbuni în cămin, răspândind umbre lungi şi negre. Aproape că ajunseseră la gaura din portret, când se auzi o voce, din fotoliul apropiat:
— Nu pot să cred că faci asta, Harry!
Se aprinse o lampă. Era Hermione, îmbrăcată cu un halat roz.
— Iar tu! izbucni Ron furios. Du-te înapoi, la culcare.
— Aproape că i-am spus fratelui tău, zise Hermione, dintr-o suflare. El e Perfect şi o să pună capăt prostiei ăsteia.
Harry nu-şi putea închipui cum putea să fie cineva chiar aşa de băgăcios.
— Vino, îi spuse el lui Ron.
Împinseră portretul femeii grase şi trecură în hol.
Dar Hermione nu avea de gând să se dea bătută, cu una, cu două. Îl urmă pe Ron şi trecu şi ea prin portret, sâsâind la ei ca o gâscă speriată.
— Nu vă pasă de Cercetaşi, nu vă pasă decât de voi! Nu vreau ca Viperinii să câştige Cupa Caselor! O să pierdeţi punctele obţinute de mine de la doamna profesoară McGonagall, fiindcă am ştiut despre vrăjile încrucişate!
— Pleacă odată de-aici!
— Bine, plec, dar mâine, când o să fiţi în tren, spre casă, să vă aduceţi aminte ce v-am spus! Oh, sunteţi aşa de…
Dar cum erau n-aveau să afle, fiindcă Hermione le întorsese spatele, pregătindu-se să intre prin portret, dar se trezi în faţa unui tablou gol. Doamna grasă plecase într-una dintre vizitele sale nocturne, iar Hermione rămăsese afară din Turnul Cercetaşilor.
— Ce mă fac acum? îi întrebă ea îngrijorată.
— Treaba ta, noi trebuie să ne grăbim ca să nu întârziem, zise Ron.
Nici nu ajunseseră bine la capătul coridorului, că Hermione îi şi ajunse din urmă.
— Vin şi eu cu voi, hotărî ea.
— În nici un caz!
— Credeţi că o să stau aici, să aştept să dea Filch de mine? Dacă ne prinde pe toţi trei, o să-i spun că am ieşit să vă opresc să faceţi aşa o prostie şi să vă fac să veniţi înapoi în turn!
— Da' ştiu că ai tupeu, nu glumă! zise Ron, înfuriat.
— Linişte! Se aude ceva, îi potoli Harry.
Se auzea, într-adevăr, un zgomot, ca şi cum cineva ar fi tors.
— O fi Doamna Norris? întrebă Ron, cercetând coridorul cu atenţie.
Nu era doamna Norris, ci Neville, care dormea ghemuit pe jos. Tresări la apropierea lor şi sări în picioare.
— Bine că aţi dat voi de mine, mă învârt pe-aici de câteva ore, n-am mai ştiut parola spre turnul nostru.
— Nu mai vorbi aşa tare, Neville. Parola este Rât de porc, dar nu-ţi mai foloseşte acum, fiindcă doamna cea grasă a plecat în vizită.
— Ce-ţi mai face mâna? îl întrebă Harry.
— Excelent, uite! Madam Pomfrey m-a vindecat într-o clipă!
— Mă bucur, Neville, noi trebuie să ne ducem undeva, ne vedem mai târziu…
— Nu mă lăsaţi aici, se rugă Neville, nu vreau să rămân singur, Baronul Sângeros a trecut deja de două ori pe-aici!
Ron se uită furios la ceas şi apoi, la Hermione şi Neville.
— Dacă ne prind, îi ameninţă Ron pe cei doi nepoftiţi, n-o să am linişte până nu învăţ Blestemul Zănaticilor, pe care ni l-a predat profesorul Quirrell, ca să-l aplic asupra voastră!
Hermione deschise gura, probabil ca să spună cum era acel blestem, dar Harry le făcu semn să tacă şi plecară mai departe. Continuară să se strecoare de-a lungul coridoarelor, luminate doar de lumina lunii, prin ferestrele înalte, şi la fiecare cotitură, Harry se aştepta să dea nas în nas cu Filch sau cu Doamna Norris. Avură noroc, totuşi, şi ajunseră fără necazuri la scara în spirală, care ducea la etajul trei, unde se afla Sala Trofeelor.
Draco şi Crabbe nu ajunseseră încă. Casetele de cristal, în care se aflau trofeele, străluceau în lumina lunii. Cupe, scuturi, tăvi şi statuete împrăştiau în întuneric sclipiri de aur şi argint. Stăteau cu spatele lipit de perete şi cu ochii aţintiţi la cele două uşi de la capetele sălii. Harry îşi scoase bagheta, să o aibă la îndemână, în cazul în care Draco ar fi început fără nici un avertisment.
Minutele se scurgeau cu greu.
— E târziu, şopti Ron, poate i s-a făcut frică.
Apoi, se auzi un zgomot în camera alăturată, care îi făcu să tresară. Harry îşi ridicase bagheta, când auziră o voce care nu era, în nici un caz, a lui Draco: