— Ori este foarte valoros, ori foarte periculos, fu de părere Ron.
— Sau ambele, completă Harry.
Tot ce ştiau cu exactitate era că obiectul respectiv avea cam cinci centimetri, altceva nu aveau cum să ghicească, decât dacă mai găseau şi alte indicii.
Nici Hermione şi nici Neville nu-şi făceau probleme cu ce se afla sub câine. Neville dorea din tot sufletul să nu se mai afle vreodată prin preajma monstrului.
Hermione nu mai vorbea nici cu Harry, nici cu Ron, dar parcă o făcea şi mai pe deşteapta, în compensaţie, probabil. Harry şi Ron aşteptau acum un prilej să i-o plătească lui Draco şi, spre marea lor mulţumire, acesta veni cu poşta din săptămâna următoare.
De îndată ce se îmbulziră bufniţele în sala de mese, toate privirile se aţintiră asupra unui grup de şase bufniţe, care cărau un pachet nu prea greu, dar mare ca suprafaţă. Ca toţi ceilalţi, Harry murea şi el de curiozitate să vadă ce era în pachet şi se arătă foarte surprins, când bufniţele îl aşezară în faţa lui. De abia se îndepărtară cele şase bufniţe, că veni o alta, care îi lăsă lui Harry o scrisoare, pe deasupra pachetului.
Noroc că deschise mai întâi scrisoarea, căci în ea scria:
Nu deschide pachetul la masă. Conţine mătura ta, Nimbus 2000, dar să nu se afle că tu ai primit o astfel de mătură, fiindcă atunci or să vrea toţi câte una. Oliver Baston te aşteaptă diseară, la ora şapte, pe terenul de antrenament.
Îşi ascunse cu greu bucuria când îi înmână lui Ron biletul, să citească şi el.
— Un Nimbus 2000! mormăi Ron, cu invidie. Eu nici n-am pus măcar mâna pe aşa ceva.
Părăsiră sala de mese imediat, dornici să desfacă mai repede pachetul, într-un loc ferit de privirile celorlalţi, dar la jumătatea holului de la intrare, văzură că scările erau barate de Crabbe şi Goyle. Draco le smulse pachetul şi pipăi să vadă ce e înăuntru.
— E o mătură! zise el, cu un amestec de invidie şi dispreţ, şi îi aruncă pachetul lui Harry.
Ron nu se putu abţine.
— Da, dar nu este o mătură oarecare, zise el, e un Nimbus 2000! Ce fel de mătură spuneai că ai acasă, Draco? Cornet 260?
Ron îi făcu lui Harry cu ochiul şi continuă:
— Cozile de mătură Cornet arată bine, dar nu sunt nici pe departe de categoria lui Nimbus 2000!
— Ce-o faci pe grozavul, Weasley? Tu nu-ţi poţi permite nici măcar ghidonul! Probabil că voi strângeţi câte o rămurică fiecare, până să fiţi în stare să vă faceţi o mătură, îi dădu replica imediat Draco.
Înainte ca Ron să poată răspunde, profesorul Flitwick apăru în dreapta lui Draco.
— Sper că nu vă certaţi, băieţi!? spuse el.
— Potter a primit o coadă de mătură nouă, domnule profesor, zise Draco.
— Da, mi-a spus ceva doamna profesoară McGonagall. Şi ce marcă e?
— Nimbus 2000, domnule, zise Harry, străduindu-se să nu izbucnească în râs, când văzu faţa oripilată a lui Draco.
Harry şi Ron urcară în fugă scările, râzând în hohote de faţa lui Draco, intrigată, dar şi furioasă, în acelaşi timp.
— Ar trebui să-i fiu recunoscător, dacă nu i-ar fi luat globul lui Neville, acum n-aş fi fost în echipa de Vâjthaţ! chicoti Harry, când ajunseră în capul scărilor.
— Şi ce, vrei să zici că asta-i o răsplată, fiindcă ai încălcat regulile? se auzi o voce supărată în spatele lor.
Era Hermione, care urca scările în fugă, cu ochii ţintă la pachetul din mâna lui Harry.
— Credeam că nu vorbeşti cu noi, îi replică Harry.
— Da, te rugăm, nu te răzgândi, a fost aşa bine, o necăji Ron.
Hermione se îndepărtă, cu nasul în vânt.
Ziua trecu extraordinar de greu. Harry reuşea cu greu să se concentreze cât de cât la lecţii. Minţile îi zburau iar şi iar către coada lui de mătură, care îl aştepta în dormitor, sub pat, sau la terenul de antrenament, unde urma să ia primele lecţii, chiar în seara aceea. Trecu cu greu şi masa de seară, unde mâncă fără să ştie ce anume, apoi, se repezi sus, pe scări, să mai arunce o privire la mătura lui, Nimbus 2000.
— Uau, suspină Ron, privind-o şi el încă o dată.
Chiar Harry, care nu ştia mare lucru despre cozile de mătură, trebui să admită că arăta splendid. Netedă şi strălucitoare, cu un mâner de mahon, lungă şi suplă, cu firele nou-nouţe şi cu marca, Nimbus 2000, scrisă cu litere aurii.
Cum se apropia de ora şapte, Harry părăsi castelul, pe înserat, şi se îndreptă spre stadion. Nu mai intrase niciodată pe stadion. În jurul arenei centrale, erau sute de locuri în amfiteatru, ca spectatorii să poată urmări bine jocul. La capătul celălalt al arenei, se aflau trei stâlpi, cu câte un cerc la capăt. Îi aminteau de acele beţişoare, prin care copiii suflă baloane de săpun, numai că aveau cam 15 metri înălţime.
Mult prea dornic să înceapă, Harry urcă pe mătură şi o lovi de pământ. Ce senzaţie! Intra şi ieşea prin porţi, se înălţa cu viteză şi zbura de la un capăt al arenei, la celălalt. Nimbus 2000 executa toate comenzile sale, cu cea mai mare uşurinţă.
— Potter, vino jos! auzi Harry o voce.
Era vocea lui Oliver Baston, care ducea sub braţ o cutie de lemn. Harry ateriză lin, chiar lângă el.
— Foarte frumos, îl lăudă el pe Harry. Acum văd şi eu ce vroia să spună doamna profesoară McGonagall. Eşti, într-adevăr, un talent înnăscut. În seara asta te învăţ toate regulile, iar apoi vii la antrenament cu toată echipa, de trei ori pe săptămână.
Baston deschise cutia, în care erau patru mingi, de mărimi diferite.
— Aşa, făcu Baston, Vâjthaţ este uşor de înţeles, chiar dacă nu e aşa uşor de jucat. Sunt câte şapte jucători, în fiecare echipă. Trei dintre ei se numesc înaintaşi.
— Trei înaintaşi, repetă Harry, în timp ce Baston lua o minge, de un roşu strălucitor şi de mărimea unei mingi de fotbal.
— Asta se numeşte balon. Înaintaşii pasează balonul, de la unul la altul, încercând să ajungă la stâlpii aceia şi să bage mingea prin cerc, pentru a înscrie un gol. De fiecare dată, când mingea intră prin cerc, echipa respectivă câştigă zece puncte. Eşti atent?
— Sigur că da, sări Harry. E ca un fel de baschet, cu şase cercuri, nu?
— Ce-i aia baschet? întrebă Oliver Baston, curios.
— Lasă asta, zi mai departe, zise Harry.
— De fiecare parte, mai e un jucător, care se numeşte portar. Eu sunt portarul echipei Cercetaşilor. Trebuie să zbor în jurul stâlpilor noştri şi să-i împiedic pe ceilalţi să marcheze.
— Trei înaintaşi şi un portar, repetă Harry, hotărât să reţină totul. Şi mingile celelalte, pentru ce sunt?
— Îţi arăt imediat, îi zise Baston. Ţine asta.
Şi îi dădu lui Harry o mică bâtă, care semăna, oarecum, cu bâta de baseball.
— O să-ţi arăt acum care e rolul acestor două mingi, numite baloane-ghiulea.
Erau nişte mingi, ceva mai mici, identice şi de culoare neagră. Lui Harry i se păru că de-abia reuşeau chingile să le ţină în cutie.
— Dă-te la o parte, îl avertiză Baston şi eliberă una dintre mingi.
Aceasta zvâcni sus de tot, în aer, şi se îndreptă apoi spre faţa lui Harry. Harry o lovi cu putere cu bâta, ca să nu-i spargă nasul, şi o trimise departe, în zig-zag. Zbură peste capetele lor, apoi se îndreptă spre Baston, care se aruncă asupra ei şi reuşi să o ţintuiască la pământ.
— Ai văzut? îl întrebă Baston, străduindu-se să bage mingea, la locul ei, în cutie. Balonane-ghiulea se învârtesc în jurul jucătorilor, încercând să-i doboare de pe mături. De aceea există câte doi prinzători în fiecare echipă. Prinzătorii noştri sunt gemenii Weasley, iar sarcina lor este să ne protejeze flancurile şi să încerce să trimită baloanele-ghiulea înapoi, spre echipa adversă. Ai priceput?