— Da. Cei trei înaintaşi încearcă să înscrie cu balonul, portarul apără şi respinge balonul, prinzătorii apară flancurile şi reorientează baloanele-ghiulea spre echipa adversă, spuse Harry, pe nerăsuflate.
— Foarte bine, aprobă Baston.
— Oare, s-a întâmplat vreodată ca baloanele-ghiulea să… omoare pe cineva? întrebă Harry.
— Nu, niciodată la Hogwarts! Au fost câteva maxilare sparte, dar nimic mai mult. Ultimul membru al echipei este căutătorul. Tu o să fii pe postul de căutător şi nu trebuie să te preocupe nici balonul, nici baloanele-ghiulea…
— … decât dacă îmi crapă capul! râse Harry.
— Nu trebuie să-ţi faci probleme, gemenii Weasley fac o echipă perfectă, nu prea trece de ei nici un balon-ghiulea!
Baston căută în cutie şi scoase ultima minge. În comparaţie cu balonul şi cu baloane-ghiulea, aceasta era foarte mică, semănând cu o castană mai mare. Era de un auriu strălucitor şi avea două aripioare argintii.
— Asta e hoţoaica aurie şi este cea mai importantă minge din joc. Este foarte greu de prins, fiindcă se mişcă foarte iute şi este abia vizibilă. As-ta este treaba căutătorului. Trebuie să-i fentezi pe înaintaşi, pe prinzători, să te fereşti din calea balonului şi a baloanelor-ghiulea şi să prinzi hoţoaica aurie, înaintea căutătorului din echipa adversă. Cine o prinde primul, aduce echipei sale o sută cincizeci de puncte suplimentare, astfel încât echipa respectivă este aproape întotdeauna câştigătoare. De aceea, căutătorii sunt jucători cei mai des faultaţi. Jocul de Vâjthaţ se termină în momentul în care este prinsă hoţoaica aurie, dar asta poate dura multă vreme. Recordul a fost de trei luni, mi se pare. Jocul s-a jucat încontinuu, cu o mulţime de rezerve, pentru ca jucătorii să se poată odihni, pe rând. Ei, cam asta e tot! Ai vreo întrebare?
Harry scutură din cap. Înţelesese ce trebuie să facă, problema era cum…
— N-o să ne antrenăm acum cu hoţoaica aurie, mai târziu, zise Baston şi puse mingea cu grijă la loc, în cutie. E prea întuneric, s-ar putea pierde. O să ne antrenăm cu alte mingi.
Scoase dintr-o geantă câteva mingi obişnuite de golf şi în curând cei doi erau sus, în aer, Baston, aruncând mingile de golf cât putea de tare, în toate direcţiile, Harry, încercând să le prindă pe toate. Şi, într-adevăr, nu-i scăpă nici una, spre marea încântare a lui Baston. După jumătate de oră, se lăsase noaptea de-a binelea şi cei doi fură nevoiţi să se oprească din antrenament.
— Cupa de anul ăsta de la Vâjthaţ o să aibă numele tău pe ea! râse Baston, în timp ce-şi târau paşii spre castel. Nu m-aş mira să ajungi mai bun ca Charlie Weasley, iar el ar fi putut să ne reprezinte cu succes în meciul naţional de cupă, dacă nu ar fi plecat să studieze vampirii şi dragonii.
Poate din cauză că era prea ocupat, cu toate temele şi cu antrenamentul la Vâjthaţ, de trei ori pe săptămână, dar nici nu-şi dădu seama că se scurseseră deja două luni de când venise la Hogwarts. Se simţea la castel ca acasă, mult mai mult ca la familia Dursley, unde trăise, totuşi, aproape de când se născuse. Şi lecţiile i se păreau acum mult mai interesante, o dată ce îşi însuşise noţiunile de bază.
În dimineaţa de Halloween se sculă într-un delicios miros de dovleac copt, care plutea pe toate coridoarele. Ba mai mult, profesorul Flitwick îi anunţase la ora de „Farmece” că venise vremea să-i înveţe să facă obiectele să zboare! Mureau de curiozitate să ştie cum puteau face acest lucru, mai ales de când îl văzuseră pe profesor cum îi făcuse broasca lui Neville să se înscrie pe o traiectorie în jurul clasei! Profesorul Flitwick îi împărţi doi câte doi şi Harry se bucură să-l aibă ca partener pe Seamus Finnigan (o adevărată binecuvântare, dat fiind că Neville se tot agitase să fie ales el partenerul lui Harry). Ron, însă, ajunsese în echipă cu Hermione Granger. Era cam greu de spus cine era mai necăjit, Ron sau Hermione… Hermione nu mai vorbise cu ei din ziua în care Harry primise coada lui de mătură ultra modernă.
— Atenţie, nu uitaţi acea mişcare elegantă, din încheietură, pe care am exersat-o atât! le mai zise profesorul, suit, ca de obicei, peste maldărul său de cărţi. Rotire, şficuire, rotire, şficuire! La fel de important este şi să spuneţi corect cuvintele magice. Nu-l uitaţi pe Magicianul Baruffio care în loc de „p” a spus „b” şi s-a trezit la podea, cu ditamai bourul pe piept!
Era al naibii de greu. Harry şi Seamus roteau încheietura, apoi şfichiuiau aerul, dar pana, pe care trebuiau s-o facă să plutească în aer, refuza să se ridice de pe bancă. Seamus îşi pierdu răbdarea şi împunse aerul cu bagheta, făcând să izbucnească un foc, pe care Harry îl stinse cu pălăria lui. La banca de alături, nici Ron nu avea mai mult noroc.
— Hocus-pocus preparatis! striga el cât putea de tare, agitându-şi ca o morişcă braţele lungi.
— Nu spui bine! o auzi Harry pe Hermione, corectându-l pe Ron. E Hocus-pocus preparatus! Şi accentuează vocalele!
— Accentuează-le tu, dacă eşti aşa deşteaptă! îi dădu Ron replica, morocănos.
Hermione îşi îndoi puţin mânecile de la robă, ridică bagheta, o roti, şficui cu ea aerul şi zise:
— Hocus-pocus preparatus!
Pana se ridică de pe bancă şi pluti la cincizeci de centimetri pe deasupra capetelor celorlalţi.
— Bravo! Foarte bine! aplaudă profesorul Flitwick. Toată lumea să ia exemplu de la domnişoara Granger!
La sfârşitul orei, Ron era în cea mai proastă dispoziţie.
— Nu-i de mirare că nimeni nu poate s-o sufere! izbucni el spre Harry, pe când îşi croiau drum pe coridorul aglomerat. E un adevărat coşmar, ascultă-mă pe mine!
Cineva se ciocni de Harry, în toată îmbulzeala de pe culoar. Era Hermione. Harry îi aruncă o privire şi văzu cu uimire că avea lacrimi în ochi.
— Ron, cred că te-a auzit!
— Şi ce dacă? se grozăvi Ron, dar nu prea se simţea în largul lui. Cred că s-a lămurit şi ea că nu are nici un prieten.
Hermione nu-şi făcu apariţia la următoarea oră şi nimeni n-o văzu toată după-amiaza aceea. În timp ce se îndreptau spre Marea Sală, unde avea loc petrecerea de Halloween, Harry şi Ron o auziră pe Parvati Patil că îi spunea prietenei ei, Lavender, că Hermione se închisese în toaleta fetelor şi plângea de mama focului, zicând că vrea să fie lăsată în pace. Ron se simţi şi mai prost, dar, odată intraţi în Marea Sală, decorată cu fel de fel de ghirlande şi lampioane, Harry şi Ron uitară complet de Hermione.
O mie de lilieci vii atârnau de plafon şi alţi o mie roiau pe deasupra meselor, făcând lumânările să pâlpâie în dovleci. Îndată apăru şi mâncarea în farfuriile aurii, aşa cum se întâmplase şi la banchetul de recepţie. Harry tocmai lua un cartof copt, când în sală îşi făcu apariţia profesorul Quirrell, cu turbanul pieziş şi cu faţa îngrozită. Toată lumea îl urmări cu privirea până ajunse în dreptul profesorului Albus Dumbledore:
— E un monstru în subsol! zise el şi leşină pe dată.
Se porni un zgomot de nedescris. Profesorul Albus Dumbledore trebui să facă să explodeze mai multe artificii purpurii, ca să se facă linişte în sala de mese.
— Perfecţi! ordonă el. Duceţi-vă imediat clasele în dormitoare!