Percy se simţea în elementul lui:
— Urmaţi-mă! Staţi grupaţi! Voi, cei din anul întâi, veniţi lângă mine! Scuzaţi, faceţi loc pentru anul întâi! Ştiţi, eu sunt Perfect!
— Cum să intre aici vreun monstru? întrebă Harry, neîncrezător, în timp ce urcau scările spre dormitoare.
— Nu ştiu să-ţi spun, dar se cunoaşte prea bine cât sunt de stupizi, răspunse Ron. Probabil că Peeves s-a gândit să ne joace o festă, de Halloween!
Trecură de mai multe grupuri, care se îndreptau în direcţii diferite. Tocmai îşi croiau drum printr-un grup de Astropufi dezorientaţi, când Harry îl apucă de braţ pe Ron.
— Mi-am amintit de… Hermione, îi spuse el.
— Ce-i cu ea? întrebă Ron.
— Mă gândeam că probabil că nu ştie despre monstru…
— Oh! Bine, dar să nu ne vadă Percy, zise Ron, muşcându-şi buza.
Pitulându-se şi strecurându-se, Harry şi Ron se alăturară grupului de Astropufi care mergeau în direcţie opusă. Trecură apoi într-un coridor pustiu şi se îndreptară spre toaleta fetelor. Tocmai dăduseră colţul, când auziră paşi în urma lor.
— Percy! zise Ron, trăgându-i pe Harry pe după statuia unui grifon.
Trăgând cu ochiul, văzură, însă, că nu era Percy, ci profesorul Plesneală, care traversă coridorul şi dispăru.
— Ce-o fi făcând aici? şopti Harry. De ce nu e în pivniţă, împreună cu ceilalţi profesori?
— Habar n-am!
Cât mai încet posibil, cei doi se strecurară pe coridorul pe care dispăruse profesorul Plesneală. Încă i se mai auzeau paşii.
— Cred că se îndreaptă spre etajul trei, zise Harry, dar fu întrerupt de mâna ridicată a lui Ron.
— Simţi a ce miroase?
Lui Harry îi ajunse o duhoare pe la nări, un amestec de putoare de ciorapi nespălaţi şi de WC care trebuia spălat.
Apoi auziră şi un mers greoi, târşâit. Ron arătă spre capătul culoarului. Ceva uriaş se îndrepta spre ei. Se traseră în umbră şi aşteptară până ce arătarea aceea uriaşă fu luminată de razele lunii.
Priveliştea era înfiorătoare. Creatura avea peste treizeci de metri înălţime, un corp mătăhălos, cu o piele închisă la culoare, cu aspect nesănătos, cu un cap chel şi mic, ca o nucă de cocos. Avea picioare scurte, ca nişte trunchiuri de copac, plate şi noduroase. Mirosul pe care îl răspândea era de nesuportat. Avea în mână o măciucă pe care o târa pe coridor, fiindcă braţele îi erau mult prea lungi.
Monstrul se opri în pragul unei uşi, se uită înăuntru, socoti ce socoti cu mintea lui redusă şi intră.
— Cheia e în broască, am putea să-l închidem înăuntru!… zise Harry.
— Bună idee! fu de acord Ron, cam nervos, însă.
Se strecurară spre uşa deschisă, cu gurile uscate, de emoţie, atenţi să nu iasă monstrul. Cu un salt, Harry ajunse lângă uşă, o trânti şi răsuci cheia!
— Da, asta e!
Încântaţi de victorie, o luară la fugă pe coridor, dar abia ajunseseră la colţ, când auziră ceva care le îngheţă sângele în vene: un strigăt îngrozit izbucni chiar din camera pe care o încuiase Harry.
— Oh, nu! zise Ron, palid la faţă, precum Baronul Sângeros.
— Este toaleta fetelor! exclamă Harry.
— HERMIONE! ziseră amândoi într-un glas.
Era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă, dar nu aveau de ales. Se întoarseră pe călcâie şi o zbughiră spre camera cu pricina. Întoarseră cheia şi, îngroziţi la culme, deschiseră uşa şi se repeziră înăuntru.
Hermione Granger se făcuse una cu peretele şi arăta ca şi cum urma să leşine din clipă în clipă. Monstrul înainta spre ea, smulgând toate chiuvetele de pe perete.
— Să-l zăpăcim cumva, strigă Harry şi ridică un robinet pe care îl zvârli în perete.
Arătarea aceea hidoasă se opri la câţiva paşi de Hermione, clipi confuz şi se uită dincotro venise zgomotul. Ochii lui răi şi tâmpi se opriră asupra lui Harry. Îşi schimbă direcţia, luând-o spre Harry, fără să uite să ia şi măciuca.
— Ei, tu, creier de găină! îl făcu atent Ron din celălalt capăt al încăperii şi aruncă în el cu o ţeavă de metal.
Uriaşul păru să nu fi simţit izbitura ţevii în umăr, dar strigătul lui Ron îl făcu să se oprească din nou. Îşi întoarse faţa urâtă spre Ron, lăsându-i timp lui Harry să se îndepărteze.
— Vino! Fuga! o îndemnă Harry pe Hermione, dar fata părea ţintuită de perete, îngrozită la culme.
Strigătele şi ecoul lor păreau să-l fi zăpăcit complet pe monstru. Se îndreptă spre Ron, care se afla mai aproape de el. Ron nu mai avea nici o portiţă de scăpare.
Moment în care Harry făcu ceva, tot atât de curajos, pe cât de stupid: se aruncă în spatele uriaşului şi îl strânse de gât. Arătarea nici nu-l simţi pe Harry în spatele lui, dar chiar şi un monstru prost simte când îi intră ceva în nas, iar bagheta din mâna lui Harry tocmai asta făcea!
Urlând de durere, uriaşul se răsuci şi lovi cu bâta, dar pe de lături. Din moment în moment, Harry avea să fie scuturat pe podea şi zdrobit de bâta grea.
Hermione se prăbuşise la podea, secată de puteri. Ron îşi ridică bagheta, fără să ştie prea bine ce vroia să facă, şi se auzi spunând:
— Hocus-pocus preparatus!
Bâta zbură pe dată din mâna uriaşului şi se ridică în aer, apoi se întoarse şi izbi cu putere în capul proprietarului ei. Duhul se clătină puţin şi apoi căzu cu burta la pământ, făcând să duduie întreaga încăpere. Harry sări în picioare. Tremura tot şi abia mai putea să respire de emoţie. Ron stătea cu bagheta în mână şi nu îi venea a crede că făcuse aşa ceva.
Hermione vorbi prima.
— E mort? întrebă ea.
— Nu cred, răspunse Harry. E doar ameţit de lovitură.
Se aplecă şi scoase bagheta lui magică din nasul uriaşului. La capăt, era acoperită cu ceva care semăna a lipici, închis la culoare.
— Uhh, făcu el cu scârbă, muci!
Şterse bagheta de pantalonii uriaşului, cât putu de repede.
Uşi trântite şi zgomot de voci îi făcură pe cei trei să tresară. Nu îşi dăduseră seama de toată hărmălaia pe care o făcuseră şi că buşiturile şi urletele uriaşului se auziseră de departe.
Câteva clipe mai târziu, profesoara McGonagall dădu buzna în toaleta fetelor, urmată îndeaproape de profesorul Plesneală. Profesorul Quirrell încheia plutonul. Când îl văzu pe uriaş, acesta din urmă scoase un strigăt înspăimântat, lăsându-se să cadă pe unul dintre WC-uri, cu mâna pe inimă.
Plesneală se aplecă deasupra uriaşului, iar McGonagall se uită în direcţia lui Harry şi Ron. Harry n-o mai văzuse niciodată atât de supărată. Buzele i se albiseră de furie. Gândul că ar putea să câştige puncte pentru Cercetaşi zbură pe dată din capul lui Harry.
— Unde v-o fi fost capul! strigă ea furioasă. Mare noroc aţi avut că mai sunteţi încă în viaţă. De ce nu sunteţi în dormitor?
Harry îl privi pe Ron, care încă mai stătea cu bagheta în mână, Plesneală, pe Harry. Harry îşi lăsă privirea în pământ. Tare s-ar fi bucurat să lase şi Ron bagheta în jos.
Apoi, o voce pierită se auzi dintr-un colţ:
— Vă rog, doamnă profesoară, mă căutau pe mine…
— Domnişoara Granger!
Hermione reuşi, în sfârşit, să se ridice în picioare şi continuă:
— M-am dus după monstru, fiindcă am crezut că pot să-i vin singură de hac, doar ştiţi că am citit totul despre aceste creaturi.
În sfârşit, Ron lăsă în jos bagheta lui magică. Hermione Granger să mintă în faţă un profesor? Imposibil!
— Dacă nu m-ar fi găsit ei, aş fi fost moartă până acum, mai zise ea. Harry i-a băgat bagheta în nas, iar Ron l-a făcut pe monstru să se pocnească în cap cu propria lui bâtă! N-au avut timp să anunţe pe nimeni şi să ceară ajutoare, uriaşul era gata să mă doboare.